Secretul mierii: vomă și dans

Vă povesteam anul trecut cum albinele polenizează enorm de multe dintre legumele și fructele pe care le mîncăm:

Cam o treime din dieta umană vine de la plante polenizate de insecte, iar albinele sînt responsabile cu polenizarea a peste 80% dintre ele. O listă parțială? Mere, mango, kiwi, prune, piersici, rodii, pere, afine, căpșuni, fragi, mure, ceapă, caju, avocado, migdale, unele dintre soiurile fasole, cireșe, țelină, cafea, nuci, in, citrice, hrișcă, smochine, morcovi, castraveți, pepeni, dovleci, toate variantele de varză (inclusiv broccoli, conopidă, verze de Bruxelles), vinete și lista ar putea continua, da’ n-am eu atîta loc în pagină.”

Merită să citiți tot textul, joacă și regina în el. 😛 Cum care? Rejina Angliei, auzi!

Dar nu despre asta voiam să vă povestesc azi.

Ci despre miere. Și cum se face ea.

Mierea este singurul aliment neexpirat descoperit în piramidele egiptene. Serios, mierea din piramide e comestibilă! Vă dați seama, dacă Napoleon ar fi știut asta, altfel ar fi sunat discursul lui către armata franceză.

De la înălțimea acestor piramide vă privesc patruzeci de secole de mîncare nealterată!”

Da’ știți cum se face mierea? N-o să vă vină să credeți. Și, suspectez, nici n-o să fiți tare încîntați, mai ales cei mai sensibiluți, așa.

Totul începe cu colectarea polenului nectarului, pe care albina îl culege odată cu polenul pe care-l ia de pe staminele florilor. Staminele, dacă nu mai țineți minte din școală (sau dacă n-ați știut niciodată) sînt bețișoarele alea din flori, partea masculină. Ca să-și umple burdihanul, o albină trebuie să colecteze nectar din peste o mie de flori! E un burdihan special, i se spune “stomac de miere” (cel puțin în engleză) și poate cîntări cît tot restul albinei. În drumul spre casă, enzimele încep prelucrarea nectarului, în lungul drum către miere.

Ei, dar partea drăguță începe abia acum: odată ajunsă la stup, albina vomită conținutul stomacului de miere în gura altei albine. Asta, la rîndul ei, decartează mai departe în altă albină, iar procesul ăsta de vomă repetată continuă de mai multe ori. Fiecare albină adaugă propriile enzime la polenul nectarul ăla inițial, astfel încît polizaharidele din polen nectar să fie desfăcute în zaharuri simple precum glucoza și fructoza. În final, ultima albină din lanț borăște tot conținutul într-o celulă a fagurelui. În faza asta, “mierea” are încă vreo 70% apă, și de-aia albinele încep să zumzăie din aripi deasupra celulei ca să grăbească evaporarea, reducînd apa din amestec pînă sub 20%. Dup-aia pun capac de ceară, iar nectarul cu enzimele stau și se coc acolo, transformîndu-se în miere. Acum, faptul că mierea are atît de puțină apă, și e și mai acidă, ține bacteriile la distanță și asta face posibilă conservarea peste milenii.

Și check this out: pentru juma’ de kil de miere, peste 10.000 de albine zboară peste 120.000 de kilometri (adică ocolul Pămîntului de vreo trei ori) și ciugulesc nectar de la vreo 8 milioane de flori! Treabă care nu s-ar fi putut face fără comunicare (cum ar zice vreun PR-ist de corporație). Doar că albinele nu vorbesc. Dar comunică prin dans, ca Travolta în Saturday Night Fever.

Dacă hrana e aproape, albina descoperitoare se învîrte în cerc. Dacă hrana e mai departe, începe să meargă în linie dreaptă, dar vibrînd și legănîndu-și “coada” într-un zig-zag care transmite tot ce e nevoie: de exemplu, dacă legănatul durează cam o secundă, hrana e la un kilometru distanță. Și cu cît e mai mare distanța legănată, cu atît hrana e mai departe. Apoi mai contează unghiul față de verticală pe care are loc dansul pe fagure: el indică unghiul față de Soare la care trebuie să zboare albinele ca să descopere hrana. Iar cu cît hrana e mai abundentă, cu atît albinele vor dansa mai energic.

Și aici mai vine o superputere a albinelor: chiar dacă nu văd Soarele, pot să își dea seama unde este, după modul în care atmosfera polarizează lumina. E ca și cum ar avea incorporate celebrele sunstones ale vikingilor, despre care povesteam mai demult.

Ei, dar ar trebui să vorbim puțin și despre societatea albinelor: după ce o albină-regină (matcă) se naște, își omoară toate surorile regine (ca în orice monarhie medievală care se respecta), și pleacă la agățat. Pe bune: zboară către un stup îndepărtat unde se bucură de bondarii din efectiv. Adică își face mendrele cu trupurile lor de zei. O dată fertilizată, matca se întoarce la stup, unde începe să depună peste 1000 de ouă pe zi pentru tot restul vieții!

Ouăle nefertilizate se vor transforma în trîntori. Care au, astfel, doar un set de cromozomi și, după cum le spune și numele, nu fac nimic altceva decît sex.

Ouăle fertilizate ajung albine-femelă. Cîteva devin regine. Ele nu vor face decît sex (de două-trei ori) și ouă (pentru tot restul vieții lor). Dar mai toate ouăle fertilizate devin albine lucrătoare, care se ocupă de tot restul: apărarea/reparatul stupului, adunatul polenului, îngrijirea “minorilor”. Iar separarea între regine și lucrătoare se face în fragedă pruncie: primele cîteva zile după ce larvele au fost depuse în celulele fagurelui, toate sînt hrănite cu lăptișor de matcă. Dar, la un moment dat, meniul se schimbă pentru mai toate larvele, care trec pe o combinație de polen și miere (pîinea albinelor), în timp ce viitoarele mătci continuă (și vor continua toată viața) să primească lăptișor de matcă. Iar hrana diferențiată duce la modificări genetice care le hotărăsc viitorul. Printre altele, pîinea albinelor conține o substanță care le face infertile pe albinele lucrătoare.

Fascinant. Și astea nu-s nici pe departe toate chestiile absolut remarcabile despre albine.

Una peste alta, dincolo de faptul că, fără albine, omenirea a încurcat-o, rețineți esențialul: mierea este doar nectar vomat din gură-n-gură. Acum să vă văd, data viitoare cînd gustați miere!

(Cele mai multe dintre informații le-am luat de pe canalul YouTube It’s Okay To Be Smart. Chiar e OK. 🙂 Și să fii smart, și canalul, care e plin de informații interesante.)