Un uriaș pe umerii giganților

Dacă nu dădea eclipsa de soare peste noi, postul ăsta ar fi apărut ieri, adică pe 4 ianuarie. Pentru că pe 4 ianuarie, în 1643, se năștea – mic, amărît și prematur – Isaac Newton. Mă-sa l-a trimis la școală (King’s School, în orășelul Grantham) pe la 12 ani, iar micul Isaac și-a lăsat rapid amprenta asupra locului: mai există și acum o semnătură a studentului I. Newton pe pervazul unei ferestre din librăria școlii.

Norocul nostru că, pe măsură ce creștea, ajunsese să urască meseria pe care i-o destinase maică-sa: cea de fermier, chestie pentru care l-a și retras de la școală. Așa că, la insistențele unui prof, ăsta micu’ a revenit pe băncile școlii, iar la insistențele unui golan de coleg care-l agresa, a devenit și cel mai tare din parcare. Nu la bătaie, vai!, ci la învățătură.

De ce ne legăm noi la cap cu un nenea care mai e și mort de aproape trei sute de ani? Păi, din simplul motiv că omul a scris cea mai importantă carte a științei: Philosophiæ Naturalis Principia Mathematica. Și pentru că și-a băgat nasul, cel mai frecvent cu un real succes, cam în toate domeniile filozofiei naturale, cum se numea fizica în vremea lui. Și pentru că, dacă e să avem habar de ceva din lumea științei, ăsta e un bun punct de pornire. Detaliile biografice și datele le-am preluat de pe Wikipedia. Din cîte îmi amintesc din niște biografii mai serioase, sînt corecte.:)

Sar peste aproape tot ce-a făcut Newton în matematică (și n-a fost puțin!), în principal fiindcă vreau să vă rămîn simpatic. 😀 Dar peste una din realizările lui nu voi sări, măcar ca să știți și voi pe cine ar fi trebuit să urîți la orele de mate din liceu. Da, el e tipul care a inventat integralele și derivatele, sau, pe înțelesul tuturor care-și aduc aminte, șerpișorii și “d”-urile alea enervante. Mă rog, de fapt le-a inventat și Leibniz în același timp, da’ să nu ne împiedicăm în detalii, nici Newton n-a făcut-o, drept care pe chestia asta s-a certat toată viața cu neamțul.

La 26 de ani ajungea deja profesor. La aceeași catedră – “scaunul” lucasian de matematici de la Trinity College, Cambridge – pe care pînă-n 2009 a deținut-o și Stephen Hawking. (Stați liniștiți, Ștefan Șoimînd e încă viu, dar de la catedra asta te retragi în anul în care împlinești 67 de ani, iar în Anglia chestiile astea chiar se respectă, nu ca la noi…)

Ei, și acum începe circul: mai întîi, Newton s-a jucat vreo doi ani cu optica. Și a arătat cum o prismă îți descompune lumina albă în culorile curcubeului, iar o lentilă convergentă și altă prismă le amestecă la loc în alb. Dup-aia a demonstrat că culoarea e o proprietate a luminii în sine, nu a interacțiunii ei cu obiectele. După atîta joacă cu prismele, s-a prins și că orice lentilă e, de fapt, o prismă mai micuță, drept care lumina se dispersa în telescoapele vremii, conducînd la aberația cromatică.

Așa că n-a stat mult pe gînduri și a inventat telescopul cu oglindă (reflector, cum îi spunem noi mai sofisticat). Care telescop se cheamă, pînă în zilele noastre, “newtonian”. A mai conceput și teoria corpusculară a luminii (conform căreia lumina e compusă din particule). Azi știm că avea și aici (dar pe jumătate) dreptate – lumina e și particulă, și undă.

Cam prin aceeași vreme omul nostru se ocupa intens și cu alchimia. Bine, în vremurile alea, nu prea exista o graniță clară între alchimie și științe. Oricum, a cercetat suficient de mult domeniul ca, mulți ani mai tîrziu, John Maynard Keynes, care i-a moștenit scrierile, să susțină că “Newton n-a fost primul din epoca rațiunii, ci ultimul dintre magicieni”. Printre altele Newton a determinat analitic viteza sunetului în aer, turtirea Pămîntului la poli și o grămadă de alte chestii mai mici, dar nu mai puțin importante.

De departe, însă, chestiile pentru care a intrat definitiv în istoria științei au fost contribuțiile sale la mecanică. Cele trei legi universale ale mișcării (ale lui Newton, of course!) sînt atît de evidente acum încît nici nu ne putem imagina cum era cînd nu fuseseră scrise. Cît despre legea atracției universale, care descrie forța gravitațională și care, chipurile, ni s-ar trage de la un măr căzut în capul omului (fals, desigur), n-avem noi suficient loc pe net să lăudăm șutul în fund dat cunoașterii umane. Ba, mai mult, inclusiv cuvîntului “gravitație” (dar în versiunea lui latină/englezească) tot el l-a i-a fost tată.

De parcă tot ce a făcut pentru știință nu era îndeajuns, Newton a ajuns și parlamentar (vreo trei ani), dar gurile rele spun că singura dată cînd a luat cuvîntul a fost spre a solicita închiderea unui geam, că-l trăgea curentul. Iar în 1696, la 53 de ani, s-a trezit și șeful Monetăriei Regale. Deși poziția era o sinecură, Newton n-a stat cuminte și s-a apucat de făcut ordine și acolo. Printre altele, a introdus standardul aurului pentru lira sterlină. Și-a luat și o țeapă în finanțe, într-una dintre primele crize financiare de proporții, bula mărilor sudului. Chestie care l-a făcut să exclame, presupun eu că profund ofticat: “Pot calcula mișcările astrelor, dar nu și nebunia oamenilor”.

În ciuda faptului că era un certăreț enervant, cînd venea vorba despre realizările lui, Newton arăta o modestie rară. Într-o scrisoare către Hooke, spunea: “dacă am văzut mai departe, a fost pentru că stăteam pe umerii giganților”. Frumos, nu? Doar că e posibil să fi făcut nițel mișto de Hooke, un pitic cocoșat, cu care în perioada respectivă nu era în cei mai buni termeni.

Și mai frumos s-a descris Newton spre sfîrșitul vieții: “Nu știu cum apar în ochii lumii, dar mie îmi pare că am fost doar un copil jucîndu-se la malul mării, distrîndu-mă din cînd în cînd, la găsirea unei pietre mai netede sau a unei cochilii mai frumoase, în timp ce marele ocean al adevărului stătea nedescoperit în fața mea”.

A văzut mai departe ca oricine în vremea lui. Iar din pietrele și cochiliile găsite de el pe țărmul mării s-a ridicat palatul științei moderne. Pentru asta, ar trebui să-i spunem toți, chiar cu vreo 300 de ani și-o zi întîrziere, “Happy Birthday, Sir Isaac Newton!”.