Culorile cerului

Acum cîteva zile, un prieten l-a întrebat pe Tata Uraniu de ce conducînd într-o seară, pe autostradă, a văzut Luna răsărind și era foarte roșie. Peste vreo oră, Luna (care urcase nițel pe boltă) devenise la loc, așa cum o știm, galbenă ca un cașcaval (fin’că – nu-i așa? – din asta e facută!).

Răspunsul e simplu. Trivial, cum spunem în fizică: Luna e roșie la răsărit și apus fin’că Soarele e roșu la răsărit și apus. :D. Păi, lumina Lunii este doar lumina Soarelui, reflectată. Iar dacă Soarele e roșu la apus și răsărit, musai să fie și Luna, nu?

Acum ajungem, de fapt, la întrebarea corectă: “De ce, la apus și răsărit, Soarele e roșu?”. Asta se leagă cu altă întrebare simplă: „De ce e cerul albastru?“. Care are un răspuns pe măsură de simplu. Lumina care vine de la Soare e albă, deși nouă ne pare, uneori, că astrul zilei e galben ca floarea lui. A Soarelui. Dacă vreți să vă convingeți de chestia asta, tot ce aveți de făcut este să ieșiți afară și să scoateți o foaie de hîrtie. Nu, nu vă dă nimeni lucrare neanunțată. Hîrtia reflectă practic toată lumina care cade pe ea. Dacă o puneți sub razele unei lanterne roșii, va fi roșie. Faptul că e albă cînd o scoatem la soare vă spune că lumina Soarelui e albă și ea. Adică un amestec al ROGVAIV-ului ăla din curcubeu, pe care l-a descoperit Newton.

Da’ atmosfera noastră are un pitic: niște molecule care absorb preferențial radiația albastră, după care o emit din nou, doar că o emit în ce direcție vrea mușchii lor. Cînd razele Soarelui trec prin atmosfera de deasupra voastră, albastrul e „supt“ și împrăștiat care încotro, uneori și către ochii voștri. Din toate părțile. dacă atmosfera n-ar face chestia asta cu absorbția, chiar și cerul zilei s-ar vedea negru, ca noaptea.

Iar dacă ne uităm direct la Soare, ceea ce nu e cea mai bună idee (dar știu că tot o faceți), din cauză că albastrul este scos puțin din spectru și împrăștiat în alte părți, ce rămîne are o culoare galbenă. Doar o mică parte din albastrul respectiv e împrăștiat, însă îndeajuns. Pe de altă parte, cînd Soarele e la apus, lumina care vine de la el parcurge o distanță mult mai mare prin atmosferă (vezi desenul), drept care și mai mult albastru este împrăștiat, ba chiar și nițel din celelalte culori, mai puțin roșu, pe care atmosfera îl absoarbe (și reîmprăștie) cel mai greu. Așa că Soarele ajunge să arate ca pe steagul japonez.

Nu știu dacă ați remarcat vreodată, dar, mai ales din București (sau alte orașe mari) uneori avem parte de niște apusuri de soare cu totul ieșite din comun (v. foto): culori pe care doar dintr-un oraș intens poluat le poți vedea pe cer. Ei bine, totuși, apusurile astea se mai văd și de la țară. Adică am ajuns să otrăvim chiar atît de rău aerul cu mașinile noastre cu tot? Nu chiar. Sau nu noi. Ci Terra. Mai precis, vulcanii ei. Ei bine, erupțiile aruncă în atmosferă mari cantități de cenușă, dioxid de sulf și sulfați hidrați. Substanțele cu pricina absorb și apoi reflectă nu doar lumina albastră, ci o paletă întreagă de culori. Iar vînturile de altitudine cară norii ăștia pînă deasupra noastră, dînd naștere unor domuri violete, unor raze roz de neuitat și chiar unor aureole roșii ca focul în jurul planetei Venus. Asta așa, ca să ne aducă aminte că, dacă nu ne potolim cu terfelirea Pămîntului, de distrus îl distrugem sigur, da’ măcar știm o treabă: o să tragem niște poze foarte mișto!, că pînă și norii poluării au dantele argintate.

N-am reușit să găsesc decît o imagine a apusului “generată” de erupția celebrului Eyjafjallajökul (din 14 aprilie 2010, cea de mai sus), dar există cîteva foarte spectaculoase de la erupția vulcanului Kasatochi, din Alaska (în 7 august 2008). Pe ăstea vi le pot oferi, că doar nu dau de la mine.