We’ll always have Paris

Tocmai s-a încheiat (acum o lună), la Paris, COP21 a UNFCCC: the 21st Conference Of the Parties under the United Nations Framework Convention on Climate Change (a 21-a Conferință a Părților sub egida Convenției-Cadru a Națiunilor Unite privind Modificările Climatice).

Dacă vi s-a încurcat limba în gură de la ditamai acronimul, mai am unul și mai și. În hîrtiile lucrărilor la Conferință apărea și CBDRILONCWRC. Common But Differentiated Responsibility In Light Of National Circumstances With Respective Capability, adică “Responsabilitate comună dar diferențiată în lumina circumstanțelor naționale cu capacitățile lor”. Toată poliloghia asta este, reprezintă, de fapt, speranța omenirii de a ajunge la o limitare a emisiilor de dioxid de carbon cauzate de activitatea umană: nu prin reduceri obligatorii, ci prin intermediul unor angajamente naționale voluntare.

După două săptămîni de negocieri intense, 195 de țări au ajuns la un acord: să elimine combustibilii fosili complet secolul ăsta și să limiteze creșterea temperaturii medii la cel mult două grade Celsius față de valorile pre-industrializare. Deși s-a mai stabilit o țintă aspirațională, de 1,5^oC, dar n-o prea văd întîmplîndu-se. Au tras tare pentru limita asta aspirațională țările slab dezvoltate (LDC) și națiunile insulare din Pacific (SIDS). După douăzeci de ani de cîrcoteală și certuri, este prima dată cînd s-a ajuns la un sfîrșit fericit. Mă rog, sfîrșitul pentru Terra este fericit, deși nu toți participanții sînt. Dar a fost un vot unanim, și este pentru prima dată în istorie cînd se ajunge la un acord care obligă legal toate statele să facă ceva pentru a limita schimbările climatice.

Pe scurt, să vă descriu cele mai importante rezultate ale conferinței de la Paris. În primul rînd este ținta de temperatură de care vorbeam mai sus. Apoi s-a căzut de acord privind un mecanism de verificare și stabilire de noi ținte privind emisiile de CO₂, din cinci în cinci ani. Ăștia mai bogați (SUA, China, UE…) au stabilit și un plafon minim de 100 de miliarde de dolari anual pe care să-i dea țărilor sărace. Un “ajutor climatic”, să-i spunem. Ca să poată și ele să facă marea decarbonificare (acum am aflat cuvîntul). Apoi, e partea importantă a acordului care prevede scopurile pe termen lung, permițînd țărilor în curs de dezvoltare să-și crească emisiile, în timp ce economiile bogate le reduc mai mult, în așa fel încît pînă la sfîrșitul secolului să ajungem la emisii zero de dioxid de carbon. Adică să degajăm cel mult tot atît cît absorb pădurile și oceanele planetei. Și încă o chestie majoră, pentru care pînă acum reprezentanții “bogaților” plecau furibunzi, trîntind ușa: ideea că națiunile industrializate sînt responsabile pentru grosul codoiului aruncat pînă acum în atmosferă și datorează compensații țărilor sărace pentru răul pe care li l-au făcut. Pentru că modificările climatice vor duce la migrații, modificări ale țărmurilor, foamete, secete și alte chestii nasoale, și cele mai multe se vor întîmpla în țările sărace. Concret, acordul cere statelor să stabilească un mecanism de a evalua și compensa pierderile pe care modificările climatice le vor genera.

Ziceam că e un sfîrșit fericit pentru Terra. De fapt, va fi doar dacă toate astea se vor și întîmpla. Și atunci o să vedem omenirea și Pămîntul mergînd mînă-n mînă spre apus, și vom spune ca în film: iată este începutul unei frumoase prietenii.

Aici, vaca reprezintă Terra. 😀

Text apărut în Cațavencii din 16 decembrie 2015.