Scurtă istorie a timpului de vară

S-ar putea să fi remarcat deja faptul că sîmbătă spre duminică am avut o noapte ceva mai lungă. Dacă nu, probabil că, în sfîrşit, aţi ajuns luni la timp la lucru.

Din problemele provocate de ora adăugată în ultima duminică din octombrie scăpăm, în genere, nevătămaţi. Mai rău e primăvara, cînd ceasurile se dau înainte şi dacă nu eşti pe fază ajungi cu o oră mai tîrziu la lucru, în plus faţă de ora obişnuită de întîrziere.

Dar de ce ne-am legat la cap cu faza asta? La ce bun să dăm ceasurile înainte, dacă oricum le dăm înapoi şapte luni mai tîrziu?

Totul a plecat de la Benjamin Franklin, singurul nepreşedinte de pe bancnotele americanilor. De fapt, el nu a venit cu ideea de a da ceasurile înainte/înapoi, ci, pur şi simplu, spunea că ar fi cazul să ne trezim vara mai devreme, odată cu soarele, ca să facem economie la lumînări. Bine, el se referea la locuitorii marilor oraşe (în particular, era vorba de parizieni). Fermierii nu aveau problema asta cu orele de lumină pierdute vara. Ei lucrează şi azi pe zi-lumină: vara mai mult, că au ce face, iarna mai puţin, că din contra. Deci faptul că zilele sînt lungi vara şi scurte iarna nu-i deranjează.

Cu totul altfel stă treaba pentru orăşeni şi oamenii cu program fix, 9-17. Dacă am păstra orele de iarnă şi vara, la solstiţiu soarele ar răsări pe la 3:30 şi ar apune pe la 8 seara. Cam incomod, nu? Vă daţi seama cîtă lumină naturală am pierde dis-de-dimineaţă şi cîtă electricitate am consuma seara (şi nu la statul pe Internet mă refer!)?

Cam asta a fost şi ideea din spatele orei de vară. Deşi, ca o curiozitate, a fost inventată în forma modernă de un pasionat de golf supărat că apusul îi întrerupea jocul şi a fost implementată prima dată de către nemţi şi austro-ungari (unguri? maghiari?) în primul război mondial, ca să facă economii la cărbune. După război mulţi viteji au renunţat la idee. Şi a venit al doilea război, cînd iar i-a lovit penuria de carburanţi. Dup-aia… aţi ghicit, iar a picat treaba. Pînă la marea criză energetică din anii ’70, cînd ideea orei de vară s-a impus în ţările industrializate, astfel că acum mai toată lumea vestică o foloseşte. Ruşii au încercat, apoi au renunţat. Probabil că se opuneau ideii de a da ceasurile înapoi. Pe de altă parte, ţările Africii centrale n-au avut niciodată treabă cu datul orei înainte/înapoi. O glumă proastă ar zice că centra-africanii nu au ceasuri, dar realitatea e că nu prea au nevoie: la ecuator modificările în răsăritul/apusul soarelui sînt minime. Aşa cum în ţările de la latitudini mari (Suedia, Norvegia) schimbarea de oră e puţin relevantă, pentru că în nord lungimea zilei-lumină variază între 0 şi 24 de ore.

Ca orice chestie inventată în timpurile noi, ora de vară vine cu destule complicaţii. Pînă şi Windows are, cică, ceva probleme cu schimbarea orei. Ciudat, la macuri n-am auzit de o astfel de problemă…

Text apărut în Cațavencii din 30 octombrie 2013.