Căruțe de foc

O să vă spun o poveste. Poate ați mai auzit-o. Poate credeți că e doar o legendă urbană. Și poate că bucăți din ea sînt. Dar totuși, e prea faină ca să nu vreau să cred în ea. Și s-o dau mai departe.

Sper că ați observat cum racheta cu care se lansau navetele spațiale avea două rachetuțe mai mici, portocalii (portocalie era racheta principală…) pe acronimele lor SRB (Solid rocket booster). Erau două rachete cu combustibil solid care, după ce se consumau în ascensiune, se detașau de racheta principală și cădeau în ocean. Un fel de “maurul și-a făcut datoria…”. Ei bine, rachetele au un anumit diametru, lejer mai mici decît racheta principală. Și există un motiv practic pentru care sînt mai mici.

Cele două rachete erau construite undeva, în Utah, și transportate cu trenul pînă în Florida, la Cape Canaveral. Iar calea ferată trece prin niște tuneluri pînă-n Florida, deci era musai ca SRB-urile să aibă o anumită dimensiune maximă, dimensiune dată de lățimea căii ferate. Acum, lățimea căii ferate americane e standardizată. Pînă la Războiul Civil existau mai multe lățimi, mai ales în Sud, iar trenurile probabil că treceau prin ceva similar cu ce se întîmplă la vama Ungheni, cînd se ridică trenurile ca să li se lățească osiile la intrarea în Moldova. Mă rog, Războiul Civil a fost cîștigat de Nord, deci căile ferate americane s-au standardizat ca dimensiuni. Care, deloc întîmplător, erau egale cu dimesiunile căilor ferate britanice, pentru că în Anglia s-a dezvoltat trenul, în prima jumătate a secolului XIX. Iar lățimea șinelor britanice era aceeași cu lățimea șinelor de tramvai, că doar erau făcute de aceeași aceiaşi ingineri, și de ce să se chinuie cu specificații noi? Iar cei care au construit primele tramvaie au făcut-o cu aceleași scule și distanțiere cu care, pînă atunci, construiseră căruțe. Adică cu aceeași distanță între roți. Și, voiau-nu voiau, distanța dintre roți, de-a lungul evului mediu, trebuia să fie una standardizată, altfel șanțurile făcute pe drumuri, de-a lungul secolelor, ar fi rupt osiile caleștilor. Bine-bine, da’ de unde veneau șanțurile alea? – veți întreba. Păi, drumurile Europei au fost făcute de, și pentru, imperiul roman. Și, chiar după ce au început să fie făcute cu muncitori daci, deci sute de kilometri erau doar pe papirus, caleștile de război romane erau aceleași, distanța dintre roți era fixă, iar șanțurile pe drumurile “nemodernizate” aveau, toate, aceeași lățime. Un pic mai mare decît două cururi de cal puse unul lîngă altul. (Dacă nu mă credeți, încercați voi să mergeți pe drumurile desfundate care împînzesc România cu o căruță cu trei cai puși unul lîngă altul. O să vă coste, dar o să merite să vă convingeți la prima mînă!)

Nu v-ați fi așteptat ca cel mai șmecher și cel mai banal și vechi mod de a călători sînt atît de legate, nu? Iar morala, evidentă, e că deși imperiile mor, “documentațiile tehnice” trec neatinse prin secoli. Pretty cool, eh?

Text apărut în Caţavencii din 22 mai 2013.