Șase, iar plouă cu stele!

Ca în fiecare an pe vremea asta, apar știrile despre ploaia de stele zisă Perseide. Și, pentru că este unul dintre cele mai relaxante evenimente cu putință, comparabil doar cu niște snorkeling prin insulele grecești, să povestim și noi puțin despre Perseide, cea mai mare ploaie de stele din fiecare an.

Am mai vorbit și în trecut despre Perseide, dați cu clickul aici (2015) și aici (2011), ca să aflați detalii interesante, pe care nu le mai repet acum.

Doar să vă fac un “pe repede înainte”: Perseidele sînt o “ploaie de stele”. Adică, tehnic vorbind, sînt de fapt o ploaie de meteori: în fiecare an, Pămîntul trece, în orbita sa în jurul Soarelui, printr-un nor de particule lăsat de cometa Swift-Tuttle, care tot vine periodic (la 133 de ani) în apropierea Soarelui. (În timp ce Pămîntul are o orbită destul de circulară, cometa are o orbită foarte ca un castravete, și petrece cea mai mare parte a timpului departe de Soare. Iar cînd ajunge pe aici, datorită temperaturii mari, se rup din ea particule care rămîn atîrnache prin zonă. Jdemii de milioane de particule mai degrabă mici decît mari.) Particulele astea intră în atmosfera noastră cînd trecem prin norul ăsta și ajung, datorită frecării cu atmosfera, să se înfierbînte pînă la ardere și să lase dîrele alea de foc pe cer. Cînd ard pe cer se cheamă meteori. Cînd mai ajunge ceva și la sol, dacă piatra celestă a fost mai mare, se cheamă “meteoriți”. Dar, cum ziceam mai sus, particulele astea lăsate în urmă de cometă sînt mici, cît o unghie.

Tot din linkurile de mai sus aflați și de ce ploaia de stele pare că vine dintr-o anumită zonă a cerului, și de ce se cheamă “Perseide” (hai că vă zic eu: par că vin din constelația Perseu) iar aici am și o mini-piesă de teatru care explică mitul lui Perseu și cum a ajuns el pe cer (funny și educațional, o să mai facem).

Așadar, la fiecare 133 de ani, cometa lasă cîte un nor de particule în urmă. Rămășițele trecerilor din 1079, 1479 și 1862, în particular, au fost îngrămădite anul ăsta de către Jupiter pe orbita terestră, și așa se face că, cel mai probabil, vom avea parte de un spectacol pe cinste: astronomii estimează că vom putea vedea pînă la 150-200 de stele căzătoare pe oră, față de vreo 80/oră ca în alți ani (sună mai fain “stelele căzătoare”, lăsăm meteorii deoparte).

La noi, cel mai bine puteți vedea Perseidele joi (11 august), dar și vineri (12 august), de pe la miezul nopții pînă cînd lumina răsăritului începe să albească cerul.

Ce aveți voi de făcut: în primul rînd, trebuie să ieșiți din oraș (cum spuneam anul trecut, “Luminile Orașului” este, probabil, cel mai urît de către astronomi film al lui Chaplin). Căutați o zonă cît mai întunecată, pe vîrf de munte e ideal. 🙂 Apoi așteptați în întuneric vreo 45 de minute, ca să vi se adapteze ochii. Asta înseamnă să nu vă atingeți de smartfoane. Ideal ar fi să așteptați ca luna să apună (pe la 0:53, joi, și 1:33, vineri), dar merge și înainte de asta. Vă întindeți frumos pe spate, să vedeți întreg cerul, și vă puneți pe numărat. (Meteorii nefiind oi, nici nu riscați să adormiți.) Promit că va fi și relaxant, și spectaculos.

Iar meteorii sînt ușor de văzut, tot ce vă trebuie este să aveți cer senin și o pereche de ochi. Și, dacă sînteți miopi, ochelari.

BONUS: Dacă ați ieșit din oraș mai devreme, mai puteți prinde o minune pe cer: la vreo 10:40, uitați-vă spre sud-vest, și o să dați peste Lună în primul pătrar, alături de Saturn și Marte. Cu un binoclu mai șmecher (sau un mic telescop), puteți vedea și inele lui Saturn. Pe Marte îl vedeți roșu și cu ochiul liber.