Luna a’ mare se întoarce

Ieri v-am spus de ce, atunci cînd se află la orizont, Luna NU este mai mare, ci din contra. Și dacă poate ieșiți cu prietena/-ul, la ceas de seară, pentru o plimbare, sau la ceas de dimineață, pentru o decartare, și se întîmplă să o zăriți (doar pe Lună plină, că celelalte au alt program, vom reveni), n-ar strica să știți și de ce vedeți ce vedeți. Dacă mai vedeți.

Așaa, deci acum știm că e iluzie optică. Ce-a fost ușor a trecut. Pentru că de-aici încolo tre’ să intrăm puțin să ne facem ordine prin creiere, chestie lejer mai dificilă. Și încă n-am epuizat „de ce NU apare Luna mai mare“. Prima variantă a ce fel de iluzie optică nu e mărimea Lunii este așa-zisul efect Ponzo. Ce i-a mai trecut și lui Ponzo ăsta prin spatele ochilor? Cică obiectele din cîmpul vizual modifică judecățile noastre în privința formei, mărimii, aliniamentului. Și ia uitați-vă în figura 1, nu-i așa că bara A vă pare mai mare ca bara B? (Mă rog, majorității, că nu vă poate mulțumi nimeni tot timpul pe toți.) Ei bine, sînt egale! Și ar cam ține explicația, dacă răsuciți desenul și înlocuiți bara cu o lună plină. Am zis „ar cam“, pentru că, de fapt, nu ține. Dacă scoatem liniile alea ca șinele de tren care se pierd în zare, se duce naibii tot efectul. Iar pe oceane, fără nici o cale ferată, Luna tot se vede mai mare, după cum ne-ar spune și Traian Bă…ăăă, elev Băsescu, lasă picoteala și fii atent la ore, că nu sîntem în Kazahstan aici!

L-am pomenit pe Ponzo doar pentru că e cel mai des întîlnită explicație greșită, și de fapt pentru că mă amuză numele. Ce-o fi fost în capul lui tac’su? Revenind, probabil că cel mai mult se apropie de realitate (dacă putem numi așa balamucul din mințile noastre) ipoteza bolții turtite. Ăștia (oamenii de știință) spun că, din cauza necesității de a supraviețui, animalele și-au dezvoltat cel mai bine resursele de a interpreta ce văd în jur doar la nivelul ochilor. Adică ni se fîlfîie de ce se întîmplă pe sus și percepem acele distanțe și detalii mai slăbuț. Astfel încît privim bolta cerească drept un bol turtit și dat peste cap (fig. 2). Ei, și cum imaginile Lunii pe retină sînt identice, dar noi „știm“ că pînă în vîrful cerului e mai puțin decît pînă la orizont, creierul nostru operează mărirea artificială a Lunii, pentru a respecta distanțele. Deși, dacă-i întrebi pe observatori care dintre cele două Luni e mai aproape, îți vor spune că cea de la orizont.

În ciuda paradoxului mărime-distanță, ceva-ceva talent are explicația noastră, care depinde de ce înțelegem prin „sus“. Dovada: dacă am sta cu capul între picioare, iluzia dispare, Luna arată la fel peste tot. Nu vă așteptați la asta, nu? Nici măcar elev Văcăroiu: deși o fi ajuns să-i stea capul unde-i stau picioarele, pro’abil că, hîc, nu-și mai amintește. Părerea mea. Mai există niște mici obiecțiuni, dar acestea sînt atît de îmbîrligate, încît nici tata Uraniu nu mai știe deja care-i susul, care-i josul și pleacă să caute adevărul, privind Luna printr-un fund de sticlă. De vino, că cică pe-acolo se găsește veritas-ul.