Cavalerii mesei profunde a Lunii

A venit vara, deci să facem și noi o pauză și un picnic la marginea drumului. Aha, vă amintiți de Călăuza fraților Strugațki? Foarte bine, pentru că acum vom vorbi despre o idee aparținînd lui Boris și Arkadi: chelia de țînțar. Nu-mi aduc aminte bine de ce se chema așa, dar cheliile astea erau zone în care gravitația se manifesta straniu. Ce treabă avem noi, pămîntenii, cu tot felul de calviții de-ale artropodelor? Aflați mai la vale!

Anomalii gravitaționale? Dar avem și la noi! Nu, nu în România, ci în viitorul județ Moldova de Nord-Est, lîngă Bacău, unde mașinile o iau singure la deal, scoase fiind din viteză… O să vorbim noi și despre asta. Nu, e vorba despre Luna noastră cea de toate zilele (mă rog, nopțile, că majoritatea oamenilor nici n-o sesizează pe lumină).

Dacă n-ați aflat încă, vă zice Tata Uraniu o chestie: noi, ăștia de pe Planeta Albastră, am avut mare noroc cu Luna, care a funcționat ca un mare paravan împotriva diverșilor alogeni de prin sistemul solar. La asteroizi facem referire, desigur. Care au sfîrșit, mult mai frecvent, pe ailaltă parte a Lunii (cea invizibilă, nu întunecată, cum greșit cîntă strașnicul ansamblu Pink Floyd. Chiar, ce e ăla un „Floyd“?), evitînd, astfel, să curețe toată viața de pe Terra. Ei bine, dacă noi am avut noroc cu satelitul natural, nu același lucru se poate spune despre Lună. Care, în urma impacturilor frecvente ale asteroizilor mari, s-a trezit cu o mulțime de concentrații masice (masconi, așa le spun astronomii, de la mass concentration), toate aflate sub „mările“ lunare (poza 1, masconii sînt chestiile roșii-portocalii). Revenind la masconi: ăștia sînt atît de masivi, încît Luna este, grație lor, cel mai neomogen (din punct de vedere gravitațional) corp din sistemul solar. Anomaliile sînt atît de mari (jumătate de procent) încît, dacă un astronaut care are o masă de 100 de kilograme ar sta în centrul unui mascon, ar avea o greutate echivalentă unei mase de 100,5 kg la periferie! Iar un fir cu plumb ținut la marginea masconului nu ar sta vertical, ci s-ar înclina cu o treime de grad, țintind către centrul acumulării de masă.

În fapt, neomogenitatea cîmpului gravitațional selenar este atît de serioasă încît, fără corecții operate de pe Pămînt, toate sondele orbitale trimise către Lună s-ar prăbuși pe ea. Ceea ce, de fapt, s-a și întîmplat: toți cei cinci Orbiter-i NASA, patru sonde sovietice Luna, doi sub-sateliți Apollo și sonda japoneză Hiten au sfîrșit așa. Ei bine, echipa profesoarei Maria Zuber de la MIT s-a pus pe muncă pentru a rezolva problema, cu ajutorul misiunii GRAIL http://moon.mit.edu/ (Gravity Recovery and Interior Laboratory). Iar căutarea acestui Graal gravitațional se va realiza, începînd de anul ăsta, prin intermediul a două sonde care se vor învîrti ca nebunele timp de cîteva luni în jurul Lunii. Distanța dintre ele va fi măsurată cu o precizie pe care, în sfîrșit, ne-o permitem (poza 2).

Iar cîmpul gravitațional se măsoară foarte simplu: urmărind distanța dintre cele două sonde, se poate măsura viteza lor relativă, deci accelerația lor. Și variațiile ei, datorate anomaliilor gravitaționale. Sigur, nu-i banal, pentru că pînă și Luna are o patetică de atmosferă, care afectează măsurătorile, la fel ca planetele din jur, printre altele. Dar harta gravitațională a Lunii va fi completă în curînd. Astfel ca, atunci cînd vă veți muta pe Lună, ăia mici ai voștri să nu sară din copacul din curte și să aterizeze printre cîinii vecinului, care cumva!