E timpul vacanțelor. Încă. Adică Roaaaad Triiiiiip! Senzația aia mișto cînd ți-ai îngrămădit purcelul, cățelul și mașina de spălat vase în portbagaj, ai luat copiii și cîinele de-o aripă și i-ai înghesuit pe bancheta din spate, te-ai aruncat și tu cu partenerul în față și ai întins-o unde vezi cu ochii. Senzația de stăpînire a ținutului pe care o ai la călătoria cu mașina este greu de îndepărtat. Greu, dar nu imposibil.
Și poate cel mai eficient la îndepărtat bucuria călătoriei este creierul. În cazul ăsta, al copiilor, care vor începe să plîngă că le e rău, vor să tragi pe dreapta… Pe bune, răul de mașină, la fel ca celelalte grețuri provocate de mișcare, nu este decît reacția panicată a creierului, îngrozit de ce ți se întîmplă: ochii spun una, urechile alta, ceilalți senzori cu totul altceva… “Cre’ că sîntem otrăviți!” – trage creierul concluzia, drept care îți transmite semnale de greață și rău la stomac pentru că – nu-i așa? – printre cele mai eficiente căi de luptă împotriva otrăvirii este eliminarea a tot ce ai în stomac.
Serios, gîndește-te puțin: în mașină stai jos. Deci senzorii tactili îți spun că stai pe loc. Pe de altă parte, ochii văd un peisaj în mișcare, dacă te uiți pe fereastră. Dar în principal transmit din interiorul mașinii, care interior stă pe loc, din punctul tău de vedere. Mai important, urechile înregistrează fiecare curbă, accelerație sau schimbare de înclinație. Recapitulare din liceu: simțul echilibrului ne vine de la urechi. În ele (în urechi) există o structură pe nume “melc cohlear”, care arată ca un colț de cameră, cu niște conducte mici în trei planuri diferite. Pereții conductelor ăstora au niște cili sensibili, iar în lichidul din conducte sînt niște pietricele mici (le spune chiar “otolite”, adică au cuvîntul “piatră” în ele). Cînd schimbăm direcția sau viteza, otolitele se lovesc de cilii ăștia, diferit în cele trei conducte, și creează senzațiile de accelerație. Asta îi spune corpului că (și cum) ne mișcăm. Deși, ziceam, alte simțuri ne-ar transimte că stăm pe loc.
Îți dai seama ce haos e în capul creierului tău? Se mișcă, nu se mișcă… normal că se simte ca drogat. Sau ca otrăvit. Drept care face și el ce știe mai bine: otrăvit = trebuie să elimin cît mai multă otravă, deci îl îngrețoșez pe ăsta suficient cît să decarteze. De aceea privitul pe geam are efect liniștitor, îl convinge pe creier că totuși sîntem în mișcare. Și de aceea cititul unei cărți (sau a unui ecran, mai nou) are efect de agravare, îți convinge creierul că, de fapt, chiar stai pe loc. O altă chestie care ajută este să fii cel de la volan: creierul primește mai multă informație vizuală despre starea de mișcare și, în plus, observă că tu ești cauzatorul mișcării, poate corela un viraj la stînga cu o acțiune întreprinsă de tine. La fel, dacă stai în față, pur și simplu vezi mai mult, iar creierul este convins mai ușor că ești în mișcare.
Senzația de rău de mișcare apare mai rar în mijloace mari de transport. Într-un tren, autocar, avion de linie sau pe un vapor mare, mișcările sînt percepute altfel și pentru că dimensiunile mari le obligă la manevre mai puțin abrupte. Cu toate mijloacele de transport, confuzia și impresia creierului că ești otrăvit, deci greața indusă, vin de la faptul că mișcarea este percepută (de ureche) dar nu “văzută”. Mai există și varianta ailaltă, mișcare văzută dar nu simțită. La cinema, de exemplu. Pe bune, nu v-ați fi gîndit niciodată că punga aia de popcorn are și alte utilizări, nu? 😀
Și mai există un soi de rău de mișcare, l-am trăit cu toții aici, în România: dacă mergi cu viteză mică pe un drum stricat (mă rog, la noi, pe un drum) otolitele alea se zbat la greu în urechi, dar ochii înregistrează foarte puțină mișcare, iar fandaxia-i gata.
Morala? Nu accelerați confuzia (nu beți, de exemplu, în timpul călătoriei), nu citiți în mașină și nu călătoriți pe șoselele patriei. Alternativ, îi puteți lua la întrebări (ca să fiu finuț) pe politicienii ultimilor 26 de ani, că banii dumneavoastră numai în șosele nu-s.
Text apărut în Cațavencii din 17 august 2016.
8 comments
Skip to comment form ↓
Andreea
September 2, 2016 at 13:35 (UTC 3) Link to this comment
La mine raul de masina e corelat cu mirosul de motorina, fum si imbacseala a tapiteriei. Acum 20 ani ieseam cam de 5-6 ori pe o distanta de 200km sa dau la gaste pe marginea drumului. Mai recent mi s-a domolit bine raul de masina, a mai priceput si creierul meu ce se intampla dar si pute mult mai putin in masini.
DoryAnne
September 2, 2016 at 17:26 (UTC 3) Link to this comment
Si de ce unii nu au deloc rau de masina?
Tata Uraniu
September 3, 2016 at 13:02 (UTC 3) Link to this comment
creierele lor, probabil, nu consideră un contrast atît de mare între semnalele diferite de la simțuri. sau chiar dacă simt diferențe, le consideră insuficient de serioase. E vorba de adaptabilitate, sînt multe exemple în care organismele ne funcționează diferit la aceeași stimuli.
o femeie
September 27, 2016 at 16:42 (UTC 3) Link to this comment
adicalea creierul meu de vomitacioasa e mai deshtept, a? se prinde ca e contrast 😀
Narcisa - Maria
September 24, 2016 at 23:57 (UTC 3) Link to this comment
Tata Uraniu, ce e zgomotul dinaintea unui cutremur?
Deși am aflat că el există, nu sunt pe deplin edificată.
http://wp.me/p4luJB-11T
Tata Uraniu
September 26, 2016 at 10:04 (UTC 3) Link to this comment
scuze că apuc să răspund așa tîrziu.
Ideea e că fiecare cutremur are două feluri de unde: P (ăstea vin primele, și cînd se simt, sînt ca un soi de zvîc, așa) și unde S (ăstea-s alea cu tremurul).
undele P, uneori, nu se simt aproape deloc. Însă, la locul epicentrului, ele generează ceva virații, deci sunete. Aceste sunete călătoresc prin aer și ajung la noi înainte de undele S din sol. ăsta este zgomotul care se aude.
Narcisa - Maria
September 26, 2016 at 16:07 (UTC 3) Link to this comment
Deci undele P ne trezesc ca sa simtim undele S.
Cu alte cuvinte, cei care aud mai putin au sanse sa nu se trezeasca la un cutremur de noapte.
Tata Uraniu
September 26, 2016 at 16:12 (UTC 3) Link to this comment
🙂 cam așa