Poate vi s-a întîmplat, plimbîndu-vă sub cerul înstelat, să vă aruncaţi ochii pe sus şi să remarcaţi o chestie: aproape tot ce se vede pe cer pîlpîie. Doar luna şi planetele nu tremură ca o lumînare în vînt. Şi asta pentru că, de fapt, cam asta sînt stelele de pe cer: nişte lumînări în vînt. Şi acum să mă explic, să nu credeţi că am băut ceva şi am căzut în vadra cu metafore.
Lumina care vine de la stele vine de foaaarte departe. Şi de aceea vine într-un “con” extrem de subţire. Ei, dacă n-ar exista atmosferă, fotonii de la steluţa respectivă ar veni direct spre ochiul/telescopul nostru, traiectoria lor nefiind alterată de nimic. Ar veni, adică, în linie dreaptă. Însă atmosfera există (din fericire). Pe măsură ce fotonul ăla pătrunde în atmosferă, dă de diverse straturi de aer, cu diverse densităţi şi viteze de deplasare, iar asta îi modifică traiectoria. Oarecum similar cu felul în care, într-o zi călduroasă, ne uităm de-a lungul căii ferate şi o vedem tremurînd în zare. Traiectoria asta modificată nu contează foarte mult în cazul Lunii şi a planetelor, care sînt mult mai aproape şi deci nu reprezintă surse punctiforme de lumină. Ele au un disc, vizibil chiar şi cu ochiul liber. Stelele sînt puncte, şi de-aia orice deviere a fiecărui foton va face ca el să “iasă” din discul luminos mic-mic produs de stea. Şi un foton iese în stînga, unul în dreapta… aşa ajung stelele să pîlpîie pe cer.
E bun, e frumos, e romantic, dar pentru astronomi e o pacoste imensă. Asta face ca toate imaginile luate de sub stratul de atmosferă, dacă nu sînt corectate, să arate ca prima acuarelă a unui copil de patru ani. Not cool. De aia au trimis astronomii telescoape în spaţiu, de-aia le cocoaţă pe Mauna Kea, să fie cît mai puţin aer între ele şi stele. Dar să arunci telescoape mai sus decît atmosfera e scump ca naiba, oare n-o exista o soluţie mai ieftină? Există, şi se cheamă optică adaptivă. Treaba e simplă, tot ce-ţi trebuie e un calculator deştept şi o oglindă făcută din mai multe bucăţi, a cărei suprafaţă poate fi modificată de către calculatorul deştept. Se ia o stea luminoasă de pe lîngă obiectul observaţiei şi i se urmăreşte frontul de undă (lumina care vine de la ea). Se corectează cu calculatorul şi se transmit mişcări mici-mici pistonaşelor care modifică forma oglinzii, astfel încît, în final, ea nu mai are o formă geometrică perfectă ci “se mulează” pe atmosferă, corectînd-o. Iar cum atmosfera e dinamică, asta se întîmplă repede de tot, e un proces continuu.
Dar ce te faci cînd n-ai stele luminoase împrejur? Ei, aici vine partea demiurgică. Astronomii îşi fac singuri nişte stele de ghidare unde au nevoie, “trăgînd” cu laserul înspre straturile superioare ale atmosferei. Asta stimulează atomii de sodiu prezenţi acolo, iar ei încep să emită lumină. Frontul de undă al luminii care vine de la atomii de sodiu este perturbat de atmosferă, iar calculatorul depistează asta şi îl corectează, indicînd oglinzii cum trebuie să fie “strîmbată” ca să obţină imagini clare. Deştepţi băieţi, astronomii ăştia! Păcat că nu e la fel şi în politică, altfel s-ar vedea luminiţa aia celebră, de la capătul tunelului.
Text apărut în Caţavencii din 22 octombrie 2014.
De-a tura-vura