Echinoxul de primăvară: chiar e ziua egală cu noaptea?

Ieri a fost echinoxul de primăvară. Hai, că știți cu toții: de două ori pe an, pe 20/21 martie și pe 22/23 septembrie, ziua e egală cu noaptea, că doar de aia se cheamă “echi-nox”, nu? Ei bine, nu. Sau, mai degrabă, da și nu.

Sigur, la echinoxuri ziua ar fi egală cu noaptea. Adică, teoretic, ar trebui să avem fix 12 ore de lumină și 12 ore de întuneric peste tot pe glob. Este momentul în care axa polilor nu este deloc îndreptată spre Soare.

Și, că tot am pomenit de poli, e și momentul în care se trece de la șase luni de beznă la șase luni de lumină la Polul Nord, și vițăvercea la Polul Sud.

12 ore de lumină și 12 ore de întuneric, ziceam mai sus. Dar mai spuneam și “teoretic”, pentru că ar fi așa dacă Soarele ar fi un punct și n-am avea atmosferă. Dar Soarele este departe de a fi punct, și, din fericire, avem atmosferă. Iar astea două, împreună, fac în așa fel încît, de fapt, la echinox ziua nu e tocmai egală cu noaptea, ci puțin mai lungă.

Să vă explic. Dacă Soarele ar fi un punct, momentul cînd ar țîșni deasupra orizontului ar fi răsăritul, și cînd ar fugi sub orizont ar fi apusul. Dar Soarele e un disc. Iar noi considerăm răsăritul drept momentul în care apare prima rază de soare. Apusul, desigur, e momentul în care dispare ultima rază de soare.

Faptul că Soarele e un disc adaugă, astfel, niște minute bune de lumină în ziua echinoxului, făcînd ca ziua să fie cu cîteva minute (vreo 4) mai lungă decît noaptea. Ziua, adică perioada dintre răsărit și apus. Că acum intervine atmosfera, iar asta complică și ea lucrurile.

Pentru că atmosfera funcționează ca apa dintr-un pahar: îndoaie razele de lumină. Sigur v-ați uitat cum o linguriță într-un pahar cu ceai apare “fracturată”. E un fenomen care se cheamă “refracție” și are de-a face cu viteza luminii, diferită în două materiale diferite.

La fel ca paharul cu apă face și atmosfera noastră: curbează razele de lumină. Ăsta e motivul pentru care există fenomenul de Fata Morgana, despre care am povestit mai demult.  (numele vine de la Morgan Le Fay, sora mai rea a regelui Arthur. Vă povesteam în link ce și cum). Tot refracția luminii în atmosferă este responsabilă pentru faptul că vedem Soarele niște minute în plus după ce el, în realitate, a coborît sub linia orizontului și, la fel, îl vedem mai devreme la răsărit.

Deci avem următoarele: Soarele nu e un punct, iar asta face ca durata “de lumină”, dintre răsărit (prima rază) și apus (ultima rază) să fie mai mare decît cea de întuneric. Apoi, avem refracția atmosferei, care face ca Soarele să mai fie încă vizibil deși s-a ascuns deja sub orizont. În total, cu cele două efecte adăugate, ies vreo 20 de minute diferență între zi și noapte. Ei, și aici se mai adaugă un factor, care complică și mai tare lucrurile: atmosfera împrăștie lumina de la Soare. De asta avem zori de zi și amurg: cam vreo jumătate de oră înainte de răsăritul efectiv al Soarelui, și cam vreo jumătate de oră după ce el a dispărut sub orizont, cerul este iluminat, se vede aproape “ca ziua”.

Așadar, toate astea combinate fac în așa fel încît la echinox ziua să nu fie chiar egală cu noaptea. De fapt, ziua este egală cu noaptea cu cîteva zile înainte de echinoxul de primăvară și cu cîteva zile după cel de toamnă, la “echilux”: ziua cînd, cu adevărat, timpul cu lumină e egal cu cel în noapte.

Păi, și atunci, care mai e treaba cu echinoxul? De ce îl “sărbătorim”? Echinoxul este bine definit de astronomi: este ziua în care Soarele răsare EXACT de la est și apune la vest. În restul timpului Soarele răsare/apune fie mai spre sud (iarna, la noi), fie mai spre nord (vara).

Și este momentul în care oficial (adică astronomic, desigur), încep primăvara și toamna. Deci, să ne bucurăm, a venit, în sfîrșit, primăvara!