Un sfert de veac de singurătate

Acum douăzeci şi cinci de ani s-a întîmplat o chestie care a intrat deja în istorie şi ne-a schimbat definitiv viaţa. Nu, acea chestie nu este “revoluţia” română. Să nu ne amăgim singuri. Nişte oameni au murit atunci degeaba şi sîntem, iată, fix acolo unde eram în 1990.

Ce nu mai e tot ca în 1990 este astronomia. Pentru că acum 25 de ani a fost lansat telescopul spaţial Hubble (HST) iar de atunci astronomia n-a mai fost la fel. Ideea unui telescop în spaţiu nu era deloc nouă, prima dată a venit cineva cu ea în 1923. Cineva-ul ăla era un ardelean de-al nost’, Hermann Oberth (neamţ din Sibiu, da? 😉 ). Motivul pentru care şi-ar dori astronomii un telescop în spaţiu este simplă: cea mai păcătoasă chestie pentru ei este astmosfera. Din cauza ei clipesc stelele. Iar asta este doar formularea “civilă” a problemei, credeţi-mă că, din punct de vedere al măsurătorilor din astronomie, e nasol rău. Un telescop pus dincolo de atmosferă ar rezolva problema asta şi ar trimite înapoi imagini cum n-aţi mai văzut vreodată. Zis şi făcut! A plecat Hubble în spaţiu, şi cînd să trimită imagini cum n-aţi mai văzut vreodată, iaca pocinog, oglinda principală avea buba. Nu-i bai, că tot trimitea nişte poze una şi una, dar nu dătea totul, exista o aberaţie de sfericitate care strica imaginile. Aşa că a fost trimisă o misiune care, realmente, i-a pus nişte ochelari telescopului Hubble. După asta am primit, într-adevăr, imagini cum m-am mai văzut vreodată. Sigur o ştiţi pe cea de mai jos, i se spune “Stîlpii creaţiei”.

Aşa cum Newton a văzut atît de departe pentru că stătea pe umerii uriaşilor dinaintea lui, telescopul Hubble stă pe umerii lui, ai lui Einstein, şi ai multora care au urmat şi care ajung pînă sus, la marginea atmosferei. De unde se vede foarte departe. Iar aici ar merge un sfîrşit cu o metaforă despre alegeri, despre cum noi nu vedem mai departe de interesul nostru imediat şi despre stagnarea noastră sfertocentenară, dar mi-e prea greaţă.

Text apărut în Cațavencii din 12 noiembrie 2014.