Schimbarea anotimpurilor, bucuria curioşilor

*Vine toamna. Ploaie, lapoviţă, chiar ninsoare, că oricum s-a dat clima peste cap, fire-ar el de codoi să fie… În multele voastre drumuri cu maşina prin ţară (că nah, benzina e ieftină ca braga şi timp liber avem toţi mereu), poate o să treceţi şi peste nişte poduri şi poate o să remarcaţi semnul ăla cu “atenţie, gheaţă pe pod”. Nu mulţi, dar unii dintre voi poate se vor întreba, într-o doară, “Băi, da’ de ce îngheaţă podul în timp ce restul şoselei e încă OK, chit că plouă?”. Pentru curioşi, avem şi răspunsul. În genere podurile sînt făcute din oţel sau din ciment. Ăstea două sînt foarte bune conductoare de căldură. Deci cînd aerul care-l înconjoară are în jur de zero grade, podul ajunge foarte repede la temperatura aerului şi, deci, îngheaţă orice apă mai apare pe el: de la ploaie, de la umiditatea din aer… Pe de altă parte, şoseaua e făcută din asfalt, care e un izolator termic mai bun, şi mai are un avantaj uriaş: pe sub ea nu trece aerul, ci stă pe sol, care are temperatura mai mare ca a aerului. Tot motive climatice stau şi la baza faptului că pe sub poduri asfaltul este mereu buşit: apa din aer condensează pe suprafaţa podului, iar în caz de ploaie se scurge fix sub pod, se infiltrează încet-încet în asfalt, îngheţul o dilată şi se ajunge la fisuri. Normal, doar faptul că e un proces natural n-ar trebui să ne oprească din înjurat autorităţile: treaba lor ar fi să ştie ce se întîmplă (sau chiar să nu ştie, dar să constate că-s tranşee pe-acolo) şi să repare, naibii, şoseaua. Că doar şi de-aia le plătim. Sau, mă rog, văd că se poartă, să facem un referendum pe tema asta.

*Şi tot cu venitul toamnei. Sau, mai degrabă, cu plecatul verii. Acum o să vă lovească nostalgia după valurile mării, deci cumva, din motive neînţelese, veţi căra pînă în vîrful muntelui o cochilie din alea spiralate după voi ca să ascultaţi oceanul. Şi, bineînţeles, veţi duce melcul la ureche şi veţi auzi cum vuieşte marea… Sau nu? Mai degrabă nu, pentru că, de fapt, nu marea o auziţi voi acolo, ci zgomotul de fond care ne înconjoară (în engleză îi zice “white noise”) şi pe care cochilia voastră doar îl amplifică. Pentru că funcţionează fix ca o cutie de rezonanţă: undele sonore se lovesc de pereţii cochiliei, se reflectă şi sînt amplificate. Sunetele astea sînt tot timpul în jurul nostru, dar sînt prea slabe ca să le auzim. Iar ca dovadă că nu e sunetul mării, intraţi într-un studio de înregistrări, din ăla cu cofraje de ouă pe pereţi (sau cu bureţi, mai nou), pentru atenuarea ecourilor. Luaţi şi cochilia cu voi şi duceţi-o la ureche. Brusc veţi realiza că studioul are superputeri: blochează marea! De fapt, cofrajele/buretele de pe pereţi absorb zgomotul de fond, şi deci nu mai rămîne nimic de amplificat de către scoica voastră. Aşadar, cochilia nu vă aduce sunetul mării. Cel mult vă aduce nişte nisip în urechi. Care, bănuiesc, nu-i la fel de romantic.

Text apărut în Caţavencii din 11 septembrie 2013.