Tot pe drumuri de apă, dar nu oricum

Acum este banal să afli exact unde te găsești pe glob, grație sateliților GPS care-ți spun mintenaș latitudinea, longitudinea și alte chestii care se termină în “-dine”. Dar pe la începutul secolului XVIII lucrurile erau nițel mai complicate. Mai precis, erau suficient de complicate încît o întreagă flotă britanică să se scufunde în insulele siciliene pur și simplu pentru că navigatorii n-au știut cum să calculeze poziția exactă a navelor.

Imaginați-vă Pămîntul ca pe un măr, cu polul nord la codiță și polul sud în partea opusă a cotorului, la chestia aia pe care toți o aruncă, chiar și cînd mănîncă sîmburii. Dacă tăiați mărul pe la mijloc, între codiță și partea ailaltă, se cheamă că ați tăiat Terra pe la Ecuator. Feliile paralele cu ecuatorul reprezintă inelele de latitudine. În schimb, dacă tăiem mărul în două vertical, de-a lungul cotorului, am secționat Pămîntul pe longitudine, pe un meridian nord-sud. Marinarii de acum trei sute de ani puteau tăia relativ ușor mărul “pe orizontală”, adică reușeau să calculeze latitudinea cu ajutorul cunoștințelor vremii. Problema serioasă era la calculul longitudinii, drept care aplicau o soluție sigură, dar mare mîncătoare de timp: coborau pînă la latitudinea dorită, după care o luau drept spre est sau vest (unde aveau ei treabă) pînă ajungeau la destinație. Chestia asta funcționa pentru a ajunge undeva, dar eșua spectaculos cînd era vorba să “ghicească” pe unde se aflau.

După ce vasele britanice s-au scufundat în jurul Siciliei, regele Angliei a înființat un Consiliu al Longitudinii și chiar a instituit un premiu considerabil (echivalentul de azi al unor milioane bune de lire) pentru rezolvarea problemei. Soluțiile n-au întîrziat să apară, sub forma observațiilor astronomice precise, însă toate aveau nevoie de un meridian de referință, de la care să se măsoare longitudinea (cu latitudinea fusese mai simplu, Ecuatorul era un reper natural). Drept care a fost ales meridianul care trecea prin proaspăt înființatul Observator Astronomic Regal din Greenwich, devenit astfel “meridianul zero”.

Dar problemele nu s-au încheiat aici: dacă de pe uscat devenise relativ ușor să determini longitudinea locului uitîndu-te atent la stele și la Lună, pe mare era mult mai dificil, și în plus ar fi presupus un antrenament complicat pentru navigatori.

Soluția salvatoare s-a dovedit mult mai aproape de noi decît astrele: dacă știai cît e ora în Londra și puteai afla (ușor) cînd era prînzul pe unde te găseai, se putea calcula imediat longitudinea locului. Tot ce-ți mai trebuia, așadar, era să ai cu tine un ceas foarte precis fixat pe ora Londrei.

Ironic e faptul că cel care a tranșat definitiv problema, ceasornicarul John Harrison, creatorul cronometrului marin, n-a luat niciodată premiul cel mare, cu toate intervențiile regale asupra acestei chestiuni. Un caz foarte concret în care celebra vorbă “time is money” n-a funcționat.

Text scris pentru Cațavencii.

PS:  Tot am pomenit de meridianul zero, hai să vă arăt și poza mea standard cu picioarele în cele două emisfere,  nu? Că o dată ajunge omul prima oară la Greenwich…