Primul lucru pe care l-am făcut în America a fost să sărut tărîmul făgăduinței. O întîlnire brutală și dureroasă: imediat ce am trecut de ofițerul vamal, cu ștampila încă udă în pașaport și cu ochii cît cepele, fascinat de explozia senzorială din jurul meu, m-am împiedicat de un bagaj lăsat de-amboulea și m-am trezit întins cît eram de lung pe gresia aeroportului J.F.K. din New York.
Cu numai două’șpatru de ore în urmă, sub ochii atenți ai tatei, tocmai înfipsesem prima dată o lamă de ras în spicul rar și blonziu care mă jena de ceva vreme între gură și nas. Era vara lui ’92, eu eram în clasa a XII-a, deja, iar România era încă năucă după Revoluția din urmă cu doi ani jumate.
1. Born for the USA
Cum am ajuns aici? Nu de România vorbesc, ci, evident, de mine. Mi-ar plăcea să pot spune “prin voință și tenacitate”, dar ar suna ca și cum m-aş lăuda. Deci o să pretind că norocul a jucat un rol major.
Totul a plecat de la niște cărți găsite în biblioteca alor mei: “America ogarului cenușiu” și “Meridianul Mississippi”. Plus puținele filme hollywoodiene scăpate și-n România anilor ălora întunecați de sfîrșitul deceniului 9. Da, măi, secolul trecut, ce tot insistați cu asta? Arăt mai tînăr…
Una peste alta, America a devenit, pentru mine, visul cel mai de preț de pe lista pentru Moș Gerilă încă de prin 1985. Cum, nu-l știți pe Moș Gerilă? A fost un fel de nechezol servit în loc de Moș Crăciun, cît ăsta era plecat în țări mai calde politic. Hai, dom’le, nici “nechezol” nu vă spune nimic? Bineee, trecem pe fast-forward pînă-n toamna lui ’90. Revoluția a venit și a trecut, Iliescu a rămas, eu am ajuns în clasa a zecea. Cum în anul precedent fusesem bunișor la olimpiada națională de fizică, m-am trezit, într-o miercuri, chemat la cancelarie pentru un telefon de la minister, în legătură cu o chestie specială: apăruseră trei burse de cîte un an la niște licee de prin Statele Unite. Urma ca noi, olimpicii lu’ pește, să dăm luni un test de limbă engleză pentru a se stabili cine pleacă.
Wonderful! Pentru mine, nu mai era decît o singură problemă: făcusem, în minunata școală românească, doar cinci ani de franceză și patru de germană. Din care nu înțelegeam decît “Sur les ponts d’Avignon” și “O, Tannenbaum”. Nu cîntecele întregi, doar cuvintele astea. Cît despre ingliș, pe atunci ziceam mersi că n-ajunsesem în vreo clasă de paruski, precum colegii mai ghinionişti.
Nu eram chiar nap: în încercarea de a-mi deprăfui un pic mansarda, pe lîngă niște ani buni de vioară – din care am rămas cu dorința fermă de a trece la chitară (nu agăți nimic cu vioara, vă spun eu) –, părinții mei făcuseră un efort, prin clasa a treia (a mea, nu a lor) și au găsit pe cineva care să mă învețe trei boabe de engleză. Cineva-ul cu pricina era o tînără profă care traducea casetele video la Teatrul Bacovia din Bacău. Prin provincie, video-playerele apăruseră așa, cîte unul-două pe reședință de județ, iar teatrul organizase o videotecă pentru a-și spori încasările. Profa mea era, deci, un fel de Irina Margareta-Nistor a Bacăului. Doar că mai tînără, incredibil de frumoasă, și… cumva sînt sigur că n-ar fi tradus niciodată “Fuck you!” prin “La naiba!”. De altfel, frumusețea ei a fost cea care m-a făcut să învăț să spun “Ana has apples”, ba chiar și prezentul simplu și continuu. Și învățasem atît de bine, încît dintr-a cincea, de cînd m-am trezit în clasă de franceză, n-am fost niciodată în stare să spun un cuvînt în limba lui Villon fără să-i pun un mic, dar enervant accent, credeam eu, american. De altfel, profa a dispărut din viața mea cam atunci. Cred că o speriase accentul meu, era și profă de franceză. Sau să fi fost privirile galeș-bovine, de puber în care începeau să tropăie hormonii, cu care o întîmpinam mereu?
Singurul progres pe care gimnaziul îl reprezentase pentru bruma mea de engleză au fost cele două duzini de cuvinte din limbajul BASIC și din jocurile pe calculatoarele HC-85 ale clubului de informatică de la Casa Pionierilor, unde mergeam doar ca să fim scutiți de orele de atelier. Și să ne jucăm pe calculatoare, normal. Așadar, necesitățile narative mă duc direct în clasa a noua. Cînd, ca tînăr descoperitor al rock-ului pe casete ORWO și învățăcel în ale chitarei (la nivelul ăla sînt și azi), aveam un caiețel în care copiam de pe la alții, cu sfințenie, versurile diverselor muzici care-mi plăceau mie. Sau prietenilor mei, nu eram foarte selectiv. Cu traducerile versurilor ălora, făcute de către colegi, am rămas pînă după revoluție, cînd s-a mai dat drumul la filme americănești.
Cam așa m-a prins, în miercurea de care vă povesteam mai sus (dacă nu v-am pierdut prin amintirile Epocii de aur), telefonul de la Minister. What to do, what to do? În blocul meu stătea cel mai apreciat prof de engleză din liceu. M-am dus cu tata, am vorbit cu omul și-am făcut un plan: în patru zile, patru manuale, ălea de gimnaziu. Mi-a dat un casetofon mic, cu ajutorul căruia să îmi corectez pronunția, și ne-am pus împreună pe gramatică și vocabular. Acum ar trebui să băgăm Gonna Fly Now, din coloana sonoră a lui Rocky (I, of course!):
01 – Gonna Fly Now (Theme From Rocky)
patru zile am mîncat, respirat, băut și visat engleză. Nici la veceu nu mă duceam, eram in the toilet. După maratonul ăsta, nici să vreau n-ar mai fi încăput o picătură de engleză în mine.
A venit și lunea cu testul de engleză. La minister ne-am trezit o mînă de oameni, hai, fie, poate cel mult două mîini și două picioare. Pasămite, ăștia erau cei care studiaseră engleza în gimnaziu. Cîțiva ne cunoșteam, cu restul m-am cunoscut atunci, curios să-mi văd concurența. Păreau, toți, lejer mai siguri pe ei ca mine. Testul era oral. I-am mulțumit, în gînd, profului care insistase cu pronunția, am bălmăjit ceva pe-acolo, în ceea ce eu credeam sincer că e engleză, și m-am întors acasă.
O săptămînă mai tîrziu au venit rezultatele. Eram printre cei trei norocoși care prinseseră un an de școală în America. Mi-ar plăcea deci să pot spune că am reușit “prin voință și tenacitate”, dar n-ar fi adevărat. Viitoarea mea plecare în Statele Unite era rezultatul sistemului educațional de la noi, în care performanța la diverse olimpiade era încurajată cu orice preț, cel mai adesea în detrimentul “fleacurilor” de alte materii, precum limbile străine. Oricît suna de ciudat, colegii mei olimpici erau, pur și simplu, varză cu carne la engleză. Sau cabbage with meat, dacă vreți.
Odată cu anunțul de sweet victory, cei de la minister mi-au spus că plecarea urma să se întîmple prin ianuarie. Eram în septembrie, pe la sfîrșit. Am renunțat imediat la franceză și am fost avansat la excepțional în clasa de engleză, chiar la proful care mă antrenase în uichendul ăla ca pe Rocky în primul film. Și m-am pus pe așteptat și visat. Prin noiembrie părinții mi-au făcut și primul meu sacou, ever, și mi-am luat pantofi noi, pe pile. De la o fabrică din Bacău care încă producea, cred, numai pentru export. Prin decembrie începuseră să-mi înmugurească niște dubii: cei de la minister ba nu răspundeau, ba ne spuneau să stăm liniștiți la locurile noastre, că plecarea e la data stabilită. Aveau dreptate, ne îngrijoram degeaba: plecarea a avut loc în ianuarie. Doar că nu a noastră, a celor trei “cîștigători” ai bursei. Niște lăzăriste, fără nici o legătură cu olimpiadele, dar cu părinți în Parlamentul-Adunare Constituantă, ne luaseră fața, cu superiorul zîmbet al victoriei cu tot.
Urma să mai curgă nițică apă pe Mississippi pînă să ajung să-mi văd visul cu ochii și pămîntul american de foarte aproape.
(va urma)
27 comments
3 pings
Skip to comment form ↓
Mihai
March 26, 2012 at 12:36 (UTC 2) Link to this comment
Asa e intotdeauna, nu e pentru cine invata, ci pentru aia “dastepti”.
deaddy
March 26, 2012 at 16:06 (UTC 2) Link to this comment
Mi-a servit-o odata un coleg de fabrica (politehnisti amandoi): “e mai important sa fii in stare sa gasesti pe cineva pe care sa-l platesti sa-ti faca proiectele, decat sa fii in stare sa ti le faci singur”. Intr-adevar, are o cariera de succes, a abandonat ingineria si a evoluat in politie.
Tata Uraniu
March 26, 2012 at 16:10 (UTC 2) Link to this comment
Printre doctoranzii în fizici din anii dotcom-ului circula vorba “If you want a PhD, hire one”. 😀
vlad
March 26, 2012 at 18:01 (UTC 2) Link to this comment
😀 no, mare talent ai la povestit! Nu numai pe teme stiintifice
Tata Uraniu
March 26, 2012 at 18:25 (UTC 2) Link to this comment
Mulțam frumos, mă bucură că-ți place.
Savoir Faire
March 26, 2012 at 18:15 (UTC 2) Link to this comment
Sec si enervant dom’le, exact ca in epoca de aur.
Degeaba te axezi pe “ai laic tu bi da best” daca esti “no money,no party”.
Sa ramana intre noi: scrieti mult mai captivant decat Simona 😆
Tata Uraniu
March 26, 2012 at 18:19 (UTC 2) Link to this comment
😀 mulțam, da’ asta-i o mică exagerare…
Mel
March 26, 2012 at 18:53 (UTC 2) Link to this comment
Foarte misto, abia astept continuarea! Simona, e bun! 😳
Simona Tache
March 26, 2012 at 19:21 (UTC 2) Link to this comment
cruela de vila
March 26, 2012 at 23:19 (UTC 2) Link to this comment
de fapt , textele i le scrie simona!
el in schimb o ajuta la socoteli! 😉
Simona Tache
March 26, 2012 at 23:42 (UTC 2) Link to this comment
ma ajuta si la socoteli si isi scrie si textele 😛
cruela de vila
March 26, 2012 at 23:15 (UTC 2) Link to this comment
olimic-olimpic, da se vede clar ca stiintze, nu la vorbe!
pai ce credeai ca-nseamna ” verificarea cunoshtintzelor?
cum stai cu stiintza sau cu ” networking-u'”? 🙄
Tata Uraniu
March 26, 2012 at 23:16 (UTC 2) Link to this comment
😆 deah, corect… Deși de unde să avem noi habar atunci?
cruela de vila
March 26, 2012 at 23:22 (UTC 2) Link to this comment
pai d-aia scoala caleshte caracteru’! 😉
cruela de vila
March 26, 2012 at 23:26 (UTC 2) Link to this comment
tomitza saracu’ a ‘ncercat sa te invetze!
😉
http://youtu.be/DbVEeYlJg2U
cruela de vila
March 26, 2012 at 23:33 (UTC 2) Link to this comment
pardon!
asta vroiam sa tzi-l reamintesc!
😳
http://youtu.be/ESZ4EhwKIlA
Tata Uraniu
March 26, 2012 at 23:44 (UTC 2) Link to this comment
hahahaha
Cristi
March 27, 2012 at 09:44 (UTC 2) Link to this comment
Si mie imi place mai mult stilul asta decat cel al doamnei. 😀
P.S. ala din poza nu cumva e HC90/91? 85-ul avea tastatura un pic altfel si parca nu s-a fabricat pe negru.
Tata Uraniu
March 27, 2012 at 10:35 (UTC 2) Link to this comment
Din ce știu eu e HC-86 (parcă așa-i spunea versiunii II). Nu e HC-90, deși semănau. Doar 85 avea colțurile alea mai rotunjite, așa…
culaie
March 27, 2012 at 09:58 (UTC 2) Link to this comment
Faine amintiri! As completa ca cel mai bun “calculator personal” era Tim-S, iar Moş Gerilă (noi îi ziceam Moş Crăcilă-nu ma intreba cde unde pana unde) era comunist si venea numai de Revelion.
Casetele ORWO erau batute măr de BASF-urile nemtesti, alea cu Toto Cutugno, pe care le derulam cu creionul.
Vrei o poveste despre cum era sa nu plec in tabara, in clasa a V-a, din cauza ca o asistenta a confundat bronzul meu jupuit cu jegul? Si cum fata profesoarei Capră (Sa-i dea Dumnezeu sanatate! Fetei.) ne arata chestii rusinoase, in spatele cantinei?
Tata Uraniu
March 27, 2012 at 10:39 (UTC 2) Link to this comment
pe Tim-S nu l-am cunoscut personal. 😀 Iar casete BASF n-am avut niciodată, doar auzisem despre benzile de mag BASF. Da’ de derulat cu creionul se derulau și astea ORWO.
Da’ înțeleg că ai plecat în tabără, pînă la urmă, cu jeg cu tot, nu? 😆 Toți am avut cîte-o fata profesoarei Capră, că altfel și acum ne uitam tîmpi în zîmbetul fetelor. 😉
culaie
March 27, 2012 at 10:54 (UTC 2) Link to this comment
Am plecat, ca a venit una cu mai multe clase primare si a facut un test de spalare. 🙂
d
March 27, 2012 at 12:59 (UTC 2) Link to this comment
gata, m-ai convins, te-ai cocotat deja pe bara de favoriti 🙂
Ioana
March 27, 2012 at 13:56 (UTC 2) Link to this comment
Not fair!
Acu’ cat trebuie sa steptam pentru partea a doua? 😀
Tata Uraniu
March 27, 2012 at 15:51 (UTC 2) Link to this comment
Eh, în seara asta îi dau drumu’, iar partea a treia o să vină joi seara/vineri dimineața. Hai, că nu-i mult de așteptat…
gaboss
March 28, 2012 at 20:09 (UTC 2) Link to this comment
Chiar ma miram cum de mersese totul prea “pe bune” cu plecarea in America. Finalul a readus realitatea romaneasca cruda 😀
Tata Uraniu
March 28, 2012 at 20:55 (UTC 2) Link to this comment
stai, că încă nu s-a terminat. Deși nu mai e mult.
Cum au descoperit alții America | Jurnal roz de cazarmă și nu numai
March 26, 2012 at 17:31 (UTC 2) Link to this comment
[…] soțul meu, că eu n-am descoperit-o încă. Citiți aici prima parte a unui text compus din trei capitole mari. Despre cum a-nvățat engleza în patru zile […]
Cum am descoperit America, la cinci sute de ani după Columb (II) | Science Friction
March 28, 2012 at 09:02 (UTC 2) Link to this comment
[…] « Cum am descoperit America, la cinci sute de ani după Columb (I) […]
Cum au descoperit alții America – partea a II-a | Jurnal roz de cazarmă și nu numai
March 28, 2012 at 19:57 (UTC 2) Link to this comment
[…] meu, că eu – cum ziceam – n-am descoperit-o încă. Prima parte a textului a fost aici. Iat-o și pe a doua […]