«

»

Dec 11 2010

Pe aripile vîntului de vest

De cînd eram mititel şi am citit o poveste despre unii, pionieri, care s-au trezit, cumva, fix în perioada etnogenezei, după care am dat de altă carte, de data asta ilustrată, în care alţii nimereau prin diverse epoci mişto ale istoriei, am început să-mi fac o listă cu unde, cînd şi cum mi-ar fi plăcut să trăiesc. Pe măsură ce citeam Marile legende ale lumii sau Winnetou şi mai vedeam cîte un Căderea Romei sau Cei trei muşchetari, se tot adăugau locuri şi epoci la listă. E drept că majoritatea implicau vreun război de-un fel sau altul, dar, deh, eram băiat. Dacă m-aş fi dus să fantazez cu amicii despre cum era să fi fost contemporani cu Byron sau Diaghilev, m-ar fi luat la bătaie cu beţe şi pietre, fără să ştie nici ei de ce.

Cam de prin clasa a şaptea, după Bader, învingătorul cerului şi Marele Circ, pe locul I, de la distanţă, ieşea mereu că cel mai mult aş fi vrut să trăiesc într-un cockpit de Spitfire, în vara-toamna lui 1940, în timpul Bătăliei pentru Anglia. Ştiţi voi, aia cu “Never in the field of human conflict was so much owed by so many to so few” şi “…if the British Empire and its Commonwealth lasts for a thousand years, men will still say, «This was their finest hour»”. Bine, e un pic nedreaptă folosirea ghilimelelor franţuzeşti în context, da’ altele n-am. Există o singură problemă, dar serioasă, cu visul ăsta:  conform statisticilor, cel mai probabil, într-un cockpit de Spitfire în ’40 n-aş fi trăit foarte mult. Chestie oarecum deranjantă.

De fapt, dacă din toate superputerile disponibile şi profund tentante (invizibilitate, puterea de-a zbura sau de a vedea prin hainele tipelor) aş fi forţat, cumva, să aleg puterea de-a călători în timp, partea proastă-i că aş fi peste tot. Că mereu am fost din ăia cu furnici pe talpă, o vacanţă bună e una în care nu stau locului nici o clipă. Deci n-aş sta timpului nici o clipă cu un astfel de talent.

Dar spaţiul (şi timpul) disponibil pentru textul ăsta e mic, şi sînt constrîns de ilustraţia pe care tre’ s-o furnizez. Singura poză decentă pe care o am e în chip de ceva, orice mă forţează să declar (degetele încrucişate la spate) că cel mai mult şi mai mult mi-ar fi plăcut să fiu… astronaut din viitorul expediţionar al speciei umane. Ăăă, m-am luat cu vorba. Pirat, dom’le, pirat mi-ar fi plăcut să fiu, că doar în pirat am fost costumat, odată, de un Halloween.

Da, prin anii marilor explorări şi bătălii navale, cred că m-aş fi simţit foarte bine în pielea unui pirat jemanfişist (cu toate membrele în inventar, totuşi), toată-ziua-bună-ziua colindînd mările şi capturînd transporturi dinspre Americi, sau dînd gata cîte trei sticle de rom şi tot atîtea pirătiţe prin Insulele Caraibe. În primul rînd, puţini ştiu că piraţii au constituit printre primele organizaţii profund democratice din lume. Prada se împărţea între toţi, aveau chiar fonduri de pensii de-un fel sau altul, iar şeful era, mereu, ales prin vot direct. Vă daţi seama, la cîte am învăţat în douăzeci de ani postrevoluţionari, să devin căpitan ar fi fost floare la ureche sau, fie, pentru culoarea locală, papagal pe umăr. Plus că aş fi căutat (şi vîndut tuturor celorlalţi piraţi, la preţ ridicol de mare) lămîi pentru combaterea scorbutului. Şi mi-aş fi învăţat felcerul ce-s alea antibiotice şi aspirină. E drept, pentru asta ar fi trebuit să opresc periodic pe ţărmuri cu multe sălcii, da’ e un preţ mic pentru o glorie atît de mare. Nu mai vorbesc de faptul că aş fi fost un zeu al navigării pe baza stelelor, cu toată astronomia băgată în mine cu pompa. Iar memoria hărţilor m-ar ajuta să “descopăr” o mulţime de locuri noi, frumoase şi mai ales extrem de profitabile. Ce-i mai frumos decît să baţi mările la răsărit, cu pletele în vînt, căutînd ţărmuri sau corăbii de jefuit, înjurîndu-ţi matrozii pînă o pun de-o răscoală şi te debarcă singur pe-o insulă pustie? Staţi, e retorică întrebarea, sînt multe chestii mai mişto, da’ v-am zis, n-am decît o poză în chip de pirat…

În final, aş fi capturat un galion spaniol plin de comori aztece şi l-aş fi făcut cadou regelui Angliei care, scos din buda financiară în care tot eu l-aş fi băgat prin interceptarea tuturor transporturilor lui comerciale, m-ar fi iertat de spînzurătoare şi m-ar fi făcut lord. Atunci m-aş fi retras, la venerabila vîrstă de 38 de ani, pe o corabie ancorată prin Tortuga, să inventez sushi, reggae, joint-urile şi scufundările turistice pe insule de corali. Dar aş fi continuat şi profitabilul comerţ cu lămîi şi antibiotice.

Mai multe despre şi din “Almanahul Fericirii” aici

3 comments

  1. cruela de vila

    adica nimeni n-a vrut sa fie altcineva?
    nu s-a jucat nimeni de-a mama si de-a tata?
    de-a DOCTORU?

    😳
    la servici nu v-atzi jucat d-a secretara?
    n-atzi visat ca suntetzi sefu sefului vostru? :mrgreen:
    sau macar nevasta-sa dominatrix? :mrgreen: :mrgreen:

  2. Jurasic Cornelius

    🙄 Dom’le, jos palaria (nu prea port eu palarie dar un fes tot as tranti), am gasit “saitu” asta si am cam ramas cu gura cascata – nu-i de hlizit, am inchis-o la loc – daca era asa ceva pe vremea mea (eu fiind mai jurasic de nastere), cred ca Ceausescu murea de ras, sau ea ca tot era doctor in polimeri sau poliperi, nu mai stiu, oricum, am fi avut o tinerete mult mai interesanta decat aia “revolutionara”….
    Tine-o asa ca pe mine m-ai castigat si daca nu-i cu suparare o sa mai pun si eu cate ceva, acum abia ma preumblu pe aici ca sa aflu tot. 😯

    1. Tata Uraniu

      mulțam, mai vino, că noi tot aici o să fim.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/rsimon56/public_html/sciencefriction.ro/wp-content/plugins/smilies-themer-toolbar/smilies-themer-toolbar.php on line 450