Vremuri cu adevărat grele

Vorbeam ieri despre anotimpuri și de ce apar ele. Cum spuneam ieri, elipticitatea (“castravecitatea”, sau hai, fie, ovalitatea) orbitei nu are, în cazul Pămîntului, un efect notabil, fiind mică-mică de tot. Cu alte cuvinte, orbita Terrei este fooooarte aproape de o formă perfect circulară. Mult mai importantă este orientarea axei polare. Par egzamplu, să plecăm cu o situație ipotetică (adică nu e ipotetică, există pe la case mai mari, da’ nu se aplică Terrei): să ne imaginăm niște cazuri extreme, în care axa polilor – axa de rotație a Pămîntului – este perpendiculară pe orbită (Terra ar sta “în picioare”) sau, în cazul II, în planul orbital (Pămîntul ar fi “culcat” pe orbită).

Aaa, mai e importantă o chestie aici: axa polară nu are o direcție variabilă, nu se ține, de exemplu, ca floarea soarelui, după Soare. Fin’că există în natură niște legi de conservare, axa polară a planetelor este (relativ) fixă, orientată fiind într-o direcție oarecare, dar aceeași. În cazul nostru și al epocii prezente, axa polilor țintește spre Steaua Polară. Evident, e Polară fin’că țintește axa spre ea. De fapt, are și ea un nume și prenume (a Ursae Minoris, adică cea mai strălucitoare stea din Carul Mic).  Doar că astronomii și navigatorii din vechime au remarcat poziția oarecum fixă pe cer a stelei, în timp ce toate celelalte se învîrt în jurul ei, drept care i-au spus “Polaris”. Dar să revenim.

I. Axa polară perpendiculară pe orbită

Ia uite cum ar arăta treaba, în poza 1 (privim orbita de sus). Desenele ajută, dar tre’ să faceți un efort de imaginație ca să înțelegeți cum se văd lucrurile de la sol. Imaginați-vă că, în fiecare poziție în care am desenat Terra, ea se rotește în jurul axei în 24 de ore, și imaginați-vă cum ar vedea lucrurile un omuleț mic pus într-un punct de pe Pămînt.

Prima chestie care îți sare în ochi e că tot timpul anului, ziua ar fi egală cu noaptea (poza 2). Deci, un echinox continuu. În plus, pentru fiecare latitudine, la prînz Soarele ar urca în același punct pe cer. La Ecuator ar urca pînă fix deasupra capului, la Poli ar sta fix la orizont. Bine, la Poli ar fi TOT TIMPUL la orizont. Un fel de amurg continuu, 365 de zile pe an. Asta înseamnă că, din punct de vedere al iluminării primite de la Soare, fiecare bucățică de pămînt ar primi aceeași cantitate de radiație de-a lungul anului. Mai multă căldură la Ecuator, foarte puțină la poli (faza cu lanterna, de ieri) dar constant, tot anul (poza 3). Adică dispare orice fel de sezonalitate dată de diferența de lungime a nopților și de înălțimea Soarelui pe cer. La Ecuator ar fi mai cald: în prezent, acolo ziua e egală cu noaptea, dar Soarele urcă pînă la zenit doar la cele două echinocții, în rest se fîțîie ceva mai jos. În cazul nostru, ar urca zilnic pînă la zenit. La poli ar fi mai cam la fel ca azi: în prezent, la solstiții, Soarele urcă nițel pe bolta polilor, iar în situația noastră ipotetică ar sta mereu la orizont, dar nici n-ar exista ziua/noaptea polară. Iar între poli și Ecuator ar fi cîte un singur anotimp, relativ constant. Ar exista variații climatice doar între diversele zone de la aceeași latitudine, în funcție de distribuția continentelor și poziționarea pe masa de uscat, dar anotimpuri, canci. Adică plajă s-ar face doar mai la sud de noi, dar permanent, iar schi doar în munții mai nordici, dar tot permanent. E greu de spus cum ar arăta viața pe la noi: ar lipsi dezghețurile de primăvara și înrăirea vremii toamna, ciclul plantelor anuale ar fi complet diferit, iar guvernele n-ar fi niciodată surprinse de fenomene perfect naturale, cum ar fi căderea nopții. Bine, pentru asta nu bag mîna-n foc.

Oricum, duși ar fi și Vivaldi, și Bruegel, și pizza quattro stagioni. Ceea ce nu m-ar deranja, e una dintre pizzele care nu mă atrag defel.

II Axa polară în planul orbital

Asta ar fi o situație mai dramatică (iaca poza 4; tot de sus ne uităm la orbită). De doar două ori pe an (la echinocții), ziua ar fi egală cu noaptea pentru tot Pămîntul, cu excepția polilor, unde Soarele s-ar învîrti ca proasta, la orizont . Dup-aia noaptea ar s-ar lungi încet, începînd de la poli și coborînd pînă la ecuator, astfel încît la solstiții cîte o întreagă emisferă ar trăi o noapte de 24 de ore, în timp ce cealaltă ar avea Soarele permanent la zenit. Tot atunci, de solstiții, pentru fiecare latitudine Soarele s-ar învîrti într-un cerc la aceeași înălțime, astfel încît la Ecuator, Soarele ar parcurge un cerc în jurul orizontului (cum ar face, de echinocții, la poli). Ce s-ar întîmpla cu vremea? Păi, n-ar mai exista calote polare permanente. Ăstea mai sînt cu noi doar pentru că, de-a lungul timpului, vara apuca să se dezghețe mai puțină zăpadă decît se depunea iarna. Pe de altă parte, polii ar avea parte de fluctuații extreme de temperatură, cu șase luni în beznă și șase în lumină permanentă. Bine, ca acum, doar că mai rău, pentru că ziua/vara Soarele ar fi mult mai sus pe cer, deci ar fi mult mai cald. Restul Terrei ar fi și tropical și arctic, deci un megabalamuc. Ecuatorul ar fi cel mai echilibrat loc de pe Pămînt, da’ și acolo ar fi ciudat: de două ori pe an Soarele s-ar roti pe linia orizontului (iar, un fel de amurg continuu, poza 5), în rest ar avea zi și noapte egale, dar cu Soarele la înălțimi foarte diferite de-a lungul anului. În România lucrurile ar sta dramatic: vă dați seama că și cînd am avea 24 de ore de lumină, deszăpezirea tot n-ar fi gata?

Oricum, și de data asta, duși ar fi și Vivaldi, și Bruegel, și pizza quattro stagioni. Ceea ce nu m-ar deranja, chiar este una dintre pizzele care nu mă atrag defel. Ei, din fericire, axa polară nu e nici la 0, nici la 90 de grade. E undeva, între, și d-aia avem noi cele patru anotimpuri. Cît le-om mai avea și pe ăstea.