Oxitocina cea de taină

*Ați auzit vreodată de oxitocină? Este așa-zisul “hormon al iubirii”, cică provoacă o creștere a încrederii între parteneri, dar și dorința de a se giugiuli. Oxitocina stimulează dragostea maternă, iar niște studii recente susțin că încurajează comportamente sociale la macaci și cîini. Ba chiar (ca să vezi cu ce pierd timpul cercetătorii) oxitocina ar stimula abstinența la rozătoare de laborator care s-au dedat (mă rog, au fost dedate) la consum constant și excesiv de alcool. Ei, acum realizați ce potențial are o eventuală piață neagră a oxitocinei? Ce cocaină, ce heroină? Majoritatea soțiilor și-ar dori o sticluță de hormon din ăsta. Poate chiar două.
Aaa, dar ia să vedeți cum îi crește și mai mult valoarea. Niște americani au făcut un studiu care mai corectează un defect masculin mult hulit de soții: consumul de “mîncare absolut inacceptabilă, nu se poate să-ți placă așa ceva, e sinucidere curată, tu știi cum îți bați joc de arterele tale și creierul meu acum?”. Sau junk food, cum îi spunem noi, civilii. Ei bine, la o oră după administrarea unei doze de oxitocină, bărbații, indiferent de proporțiile mai mult sau mai puțin normale pe care le aveau, au consumat, în medie, cu 122 de calorii și cu 9 grame de grăsime mai puțin decît cei care au fost păcăliți cu placebo. Ba, mai mult, cercetătorii au constatat că oxitocina a sporit arderea grăsimilor corporale și a mărit sensibilitatea la insulină. Pe bune, deja văd o industrie înfloritoare. Singura chestie mai tare ar fi ca oxitocina asta să lucreze la fel și la femei. Dar asta nu s-a studiat încă. Fetelor, vă ținem la curent. 😉

*O altă chestie revoluționară s-a întîmplat tot în America: cercetători din Houston au reușit să convingă o proteză să apuce diverse lucruri strict prin puterea gîndurilor proprietarului. Da, adică unui amputat i s-a montat o proteză șmecheră și un pumn de senzori EEG pe țeastă, iar omul s-a gîndit să apuce o sticlă și a apucat-o. Marea noutate aici este partea cu “puterea gîndurilor”. Adică se mai făcuseră proteze din astea minune, care făceau ce gîndea proprietarul, dar nu chiar așa. Fie erau implantați niște electrozi în creier, fie se preluau semnale electrice din capetele nervilor responsabili cu mișcarea, oriunde se terminau ei. Tehnica despre care vă vorbesc este noninvazivă. De fapt, s-a realizat o interfață creier-mașină (așa se cheamă, e StarTrek, frate!) în care creierul nu intră în contact cu mașina. Da, știu, imediat v-ați gîndit la ce m-am gîndit și eu: un colectiv de cercetătoare probabil că a început, deja, să studieze controlul membrelor soților cu propriile gînduri.

Text apărut în Cațavencii din 8 aprilie 2015.