Sperietoare cu ciori

Dacă vedeți prin parc o armată de ciori, sînteți în stare să le deosebiți după fizionomie? Nu prea, nu? Ei bine, ele pot. Mai mult, nu doar că ne recunosc fețele, dar țin și ranchiună. Uite, să vă povestesc un studiu făcut la University of Washington care pe mine m-a lăsat cu gura căscată. Mai mulți cercetători cu măști pe față au prins șapte ciori și le-au marcat, apoi le-au eliberat. De cîte ori îi vedeau prin campus mascați, cele șapte ciori năvăleau peste cercetători. Aceiași oameni, fără măști, erau lăsați în pace. Și nu era o chestie gen “să-l atacăm pe ăla cu mască”. Nu, dacă cercetătorii foloseau măști “neutre”, care nu fuseseră de față la capturare, ciorile nu reacționau. Dar stați așa, it gets worse: curînd au învățat și alte ciori din campus să îi atace pe mascați. Ciori care nu văzuseră niciodată atacurile anterioare au început și ele să participe la picaje. Mai mult, au fost “educate” cu privire la “răutatea” măștilor chiar și generațiile mai tinere de ciori.

Și nu e vorba doar de recunoașterea fețelor, memorie sau ranchiună.

Să luăm vocea: corbii (verișori mai mari de-ai ciorilor) pot imita vocea umană mai bine decît papagalii. De fapt, sînt ca tipul ăla din filmul “Academia de poliție”, pot reproduce sunete de motor sau de toaletă căreia i se trage apa. Uneori, în sălbăticie, corbii imită lupii sau vulpile pentru a atrage animale mai puternice la cîte un cadavru pe care nu-l pot “deschide” singuri. Mai mult, lucrează în echipă: unul distrage atenția animalului, celălalt îi fură hrana.

Sînt tone de filmulețe cu ciori și corbi jucîndu-se: se dau de-a rostogolul pe pante de zăpadă, se hîrjonesc cu alte animale sau își fac jucării din mingi de golf, conuri de brad și bețe. Ba chiar le bat la cap (metaforic și nu numai) pe alte animale, pur și simplu pentru că e funny.

Dar poate nu știați că ciorile și corbii se țin de înșelătorii: se prefac că ascund mîncarea într-un loc, apoi fug și o ascund în altă parte. Și sînt niște păsări extrem de adaptabile. Nu doar că învață orarul gunoierilor, pentru a profita de faptul că oamenii lasă tomberoanele deschise. Nu doar că se folosesc de gravitație pentru a sparge nuci, aruncîndu-le fix de la înălțimea de la care s-ar sparge. Dar se folosesc chiar și de semafoare pentru a nu se mai chinui cu aruncatul: pun nucile în fața roților mașinilor oprite la semafor, apoi așteaptă următoarea culoare roșie ca să culeagă miejii miezul. La asta cu așteptatul culorii roșii îi bat pe mulți dintre ai noștri, pentru care roșul e opțional.

Și stați, că mai am! Niște cercetători au pus un viermuș în apă, într-un pahar suficient de înalt ca pasărea să nu ajungă la el. Problemă rezolvată cu suficiente pietricele aruncate în pahar cît să se ridice nivelul apei pînă unde era nevoie. Mai mult, cioara a fost destul de isteață încît să folosească mai puține pietre mai mari, care ridicau nivelul apei mai rapid. În alt experiment, tot cu un tub, niște hrană era pusă într-un coșuleț pe fund, și două ciori au primit două sîrme, una îndoită în formă de cîrlig, alta dreaptă. După ce una din ciori a pus gheara pe sîrma îndoită, cealaltă a luat-o pe aia dreaptă și a făcut un cîrlig din ea.

Iar acum, cireașa de pe tort: există un filmuleț celebru (mai jos), în care o cioară a rezolvat un puzzle cu opt etape ca să ajungă la hrană.

Iar noi folosim o haină pe un băț ca să le alungăm de lîngă recolte. Mi-e teamă că avem de lucru dacă nu vrem să pierdem locul în vîrful lanțului trofic.

Text apărut în Cațavencii din 9 septembrie 2015.