Podul de fiori (video)

Au fost odată niște ingineri. Care au construit un pod. Undeva, prin Washington, SUA. Podului i se spunea Tacoma Narrows Bridge, și după doi ani de cînd a început construcția a fost, după obiceiul altor locuri, și deschis traficului. Pe 1 iulie 1940. Imediat după deschidere, podul suspendat și-a cîștigat și o poreclă: Gallopin’ Gertie, pentru că avea, chiar în condiții de curenți ușori, o mișcare ciudată de ondulare, ca un montagne-russe. Șoferii care treceau podul puteau vedea, uneori, cum mașinile din fața lor dispăreau complet din vedere, înghițite parcă de valurile de asfalt. Scurta, însă glorioasa viață a celui de-al treilea (ca lungime, la 1.810 m) pod suspendat din vremea sa a luat sfîrșit, dramatic, pe 7 noiembrie 1940 (da, da, fix acum șaptezeci de ani), în timpul unei furtuni cu viteze moderate ale vîntului, de 58-67 km/h. După ce timp de trei ore și-a amplificat oscilațiile (în final diferența în nivel între cele două benzi ale șoselei era de 7,5 m, vezi poza), dînd suficient timp cameramanilor amatori să-și instaleze aparatele, s-a rupt și a căzut în rîu, taman cînd nimeni nu se uita. Cam cîte tone de ciment au căzut în apă, cam tot atîtea, dar de hîrtie, au fost folosite pentru explicarea dezastrului, pentru a-l înțelege și a-l evita în viitor. S-a creat astfel o legendă urbană, concluzia (greșită, dar prezentă în toate cărțile de fizică) fiind că de vină a fost rezonanța. Adică fenomenul prin care, dacă un proces transmite energie unui obiect cu una dintre frecvențele naturale ale obiectului, acesta poate, teoretic, înmagazina energie la infinit, distrugîndu-se. Cam cum ar reuși Trăistariu să spargă un pahar de cristal dacă ar țipa foarte tare și foarte înalt, cum numai el poate, fără a face nici o brînză totuși la Eurovision.
Explicația este mult mai simplă: inginerii au construit podul prost. Rafalele de vînt nu ar fi putut veni niciodată cu periodicitatea necesară apariției rezonanței, pentru că furtuna era prea haotică. Motivul ruperii nu a fost rezonanța forțată, ci autoexcitarea, cauzată de instabilitatea aerodinamică. Slăbiciunea podului a fost flexibilitatea, atît pe verticală, cît și în torsiune, pentru că era prea îngust și prea puțin înalt pentru propria lungime. Vîntul a creat instabilitatea inițială și a amplificat-o puțin pe parcurs, dar forța motrice a amplificării oscilației a fost mișcarea însăși. Cam în același mod în care un biciclist prost nu se redresează la prima dezechilibrare, trăgînd prea tare în partea cealaltă, cu efectul că trece de poziția de echilibru și ajunge la spital, învelit în ghips și multe bandaje cu rivanol. Căderea podului Tacoma Narrows nu a fost însă inutilă: în ziua de azi, fiecare pod are inginerii lui păzitori. Iar imaginile sînt absolut spectaculoase: