Și acum, vă prezentăm vremea spațială

Dacă v-aș întreba ce mari catastrofe ne-ar putea lovi în viitorul apropiat, mi-ați pomeni imediat secetele, inundațiile, uraganale, cutremurele (cu tsunami-uri cu tot) și erupțiile vulcanice. Aproape nimeni nu s-ar gîndi la o amenințare teribil de prezentă, pe care încă nu o putem anticipa deloc ușor și care, acum două sute de ani, nu ne-ar fi afectat prea tare, însă azi ar putea duce la sfîrșitul civilizației. Este vorba despre vremea spațială.

De fapt, ne interesează cel mai mult vremea solară. Adică toate chestiile pe care Soarele le-ar putea arunca înspre Pămînt: raze X de energii înalte, particule încărcate electric, plasmă magnetizată… Toate astea interacționează cu cîmpul magnetic al Terrei și, în forma cea mai blîndă și nevinovată, produc aurorele boreale și australe. Uneori, destul de răruț, Soarele scuipă în spațiu un volum uriaș de plasmă. Astronomii îi spun CME, adică Coronal Mass Ejection. CME-uri mari se întîmplă rar, cum spuneam, iar neșansa ca Pămîntul să se nimerească pe direcția CME-ului e mică. Dar se poate întîmpla. Iar, cînd se întîmplă, plasma asta interacționează cu cîmpul magnetic al Terrei și se produc furtuni geomagnetice, care generează curenți electrici COLOSALI în atmosfera superioară. Curenții ăștia ajung în pămînt și sînt conduși de orice chestie care conduce electricitate. Printre care și cablurile electrice, și țevile… Cînd se întîmplă asta, curenții electrici nimeresc și în rețeaua de electricitate unde prăjesc tot ce mișcă. Poate nu vi se pare grav, dar nu spuneam degeaba că acum două sute de ani nu ne-ar fi afectat prea tare, însă acum ar putea fi sfîrșitul civilizației. Pentru că absolut tot ce ne înconjoară (mai ales în orașe) funcționează cu electricitate. Inclusiv apa potabilă. Sîntem o societate atît de dependentă de curentul electric, încît fără el sîntem terminați.

Deocamdată, cea mai intensă astfel de furtună geomagnetică a fost și prima înregistrată, în 1859, cunoscută azi drept evenimentul Carrington. Atunci au fost aurore boreale vizibile din Cuba, iar stîlpii de telegraf au luat foc de la curentul apărut în fire. Azi, un eveniment de genul ăsta ar topi transformatoarele și prăji mai toată rețeaua electrică a regiunii lovite, iar asta ar însemna absența curentului electric pentru săptămîni sau luni de zile. O furtună mică, în emisfera nordică a Terrei în 1989, a dus în 92 de secunde la colapsul complet al rețelei din Quebec, iar alte perturbări în următoarele 24 de ore aproape au pus la pămînt rețelele din New England și de pe coasta de est a Statelor Unite. În 2012 o furtună de vreo patru ori mai mare ne-a trecut pe lîngă urechi. Un astfel de eveniment poate fi echivalentul a vreo 20 de uragane Katrina, adică pagube de trilioane de dolari. Iar cercetătorii care studiază stele similare cu Soarele au observat furtuni solare de o mie de ori mai puternice, și estimează că s-ar petrece la fiecare 800-5000 de ani.

De ce vorbim despre toate astea? Pentru că zilele trecute Casa Albă a prezentat primul plan național de acțiune privind vremea spațială. Care își propune să înțeleagă și să prezică mai bine furtunile solare, să identifice și să corecteze vulnerabilitățile din rețea. E un prim pas. Vor mai urma și alții, pentru că o furtună solară e o catastrofă care ar putea afecta nu o regiune sau o țară, ci un întreg continent. Poate n-o să auziți curînd la știri “și acum, vă prezentăm vremea spațială”, dar e bine că măcar unii o consideră o amenințare la adresa securității naționale.

Apărut în Cațavencii din 4 noiembrie 2015.