Un pas mic pentru o pisică, un salt uriaș pentru pisicime

Dacă nu sînteți fizicieni specializați în temperaturi joase (o să consider în continuare că nu sînteți) sigur nu ați auzit vreodată de F.D.C. Willard. Pe de altă parte, dacă ați fi, ați privi numele ăsta cu respect, pentru că posesorul este unul dintre autorii unui articol citat frecvent în domeniu. În plus, l-a scris cînd avea 7 ani. Apoi, la 12 ani, a devenit singurul autor al unui alt articol pe subiect, de data asta în franceză. Impresionant, nu? Și mai impresionantă e povestea asta cînd aflați că F.D.C. Willard era un motan.

WTF? Cum s-a ajuns la asta? Credeam că oamenii de știință sînt serioși! Ăăă, în general da, așa e. Dar, totodată, sînt și leneși. Că de-aia inventează și descoperă lucruri noi, ca să își (și ne) facă viața mai ușoară. Ei bine, în 1975, coautorul lui F.D.C. Willard a trimis unui coleg, spre citire și dat cu părerea, un articol proaspăt scris. Iar colegul i-a atras atenția asupra unei mici greșeli: folosise peste tot persoana I plural: “noi”, “a noastră” etc. Revista la care trimitea articolul spre publicare avea o politică foarte fermă de a nu folosi persoana I plural în articole scrise de un singur autor.

Era 1975. Cercetătorii încă își scriau textele la mașina de dactilografiat. În loc să corecteze un articol întreg, profesorul Jack H. Hetherington a găsit o soluție mai ușoară: l-a trecut drept coautor pe motanul său siamez, Chester. F.D.C. Willard e doar formalizarea numelui: “Felis Domesticus Chester, fiul lui Willard”.

Cei de la Physics Review Letters, unde urma să fie publicat articolul, habar n-au avut, așa că articolul a apărut cu doi autori, J. H. Hetherington și F.D.C. Willard.

Totul s-a aflat abia cînd un vizitator la facultatea unde lucra Hetherington a solicitat o întîlnire cu cercetătorul, care era indisponibil atunci. Drept care vizitatorul și-a dorit o întîlnire cu celălalt autor al articolului. Altă dată, Hetherington a fost rugat să autografieze cîteva copii ale articolului. Și a înmuiat și lăbuța lui Chester în cerneală, contrasemnînd cu ea copiile, că doar era și siamezul coautor. Așa au aflat și organizatorii celei de-a 15-a Conferințe privind Temperaturile Joase, din Grenoble, că “profesorul Willard” era un motan. Așa că nu l-au mai invitat la conferință, deși plănuiseră asta.

Lumea mondenă a fost zguduită în același timp cu cea academică. Vă dați seama ce vîlvă a făcut știrea că soția lui Hetherington împărțea patul nu doar cu soțul ei, ci și cu F.D.C. Willard. Uneori în același timp!

Cîțiva ani mai tîrziu, cînd Hetherington și colaboratorii lui francezi nu s-au înțeles cu privire la detaliile unui articol, au decis să-l publice cu un singur autor. Ca să nu se supere nimeni, autorul a fost tot motanul Chester. Mă rog, F.D.C. Willard.

Și, pentru a încuraja alte pisici la fel de brave (pentru că – nu-i așa? – trăim o epocă a distrugerii oricăror bariere și discriminări), Asociația Americană de Fizică a anunțat, pe 1 aprilie 2014, că toate articolele semnate de pisici vor fi accesibile gratuit pentru public. Și-au încheiat comunicatul exprimîndu-și dorința de a avea articole semnate și de cîini și declarînd că “de la Schrödinger încoace n-a mai existat o astfel de oportunitate pentru pisici în domeniul fizicii”.

Text apărut în Cațavencii din 26 august 2015.