Foaie veeerdeee, aaa… adică de ce verde?

Săptămîna trecută (aici, alaltăieri) vă povesteam despre cum vine toamna iar copacii opresc producţia de clorofilă, drept care frunzele îşi pierd culoarea verde. Ideea era că, pe măsură ce soarele e din ce în ce mai slăbuţ, e mai costisitor pentru copac să ţină pe lîngă el o coroană întreagă cu producţie slabă de energie, dar cu pierderi mari de căldură prin toată suprafaţa frunzelor, drept care renunţă la verdeaţă, apoi la frunzele însele, intrînd într-un soi de “hibernare”.

Bun, dar acum vin cu întrebarea: bine-bine, da’ de ce sînt frunzele taman verzi? Adică de ce verde este o culoare reflectată, în loc să fie absorbită de către frunze? În graficul ataşat, curba verde este absorbţia luminii de către clorofilă: absoarbe mult albastru şi ceva roşu, în timp ce curba neagră ne arată cîtă lumină de fiecare culoare găsim la nivelul mării. După cum vedeţi, toată zona “verde”, abundentă în lumina solară, nu e absorbită aproape deloc de către clorofilă. Iar maxima eficienţă în absorbţia luminii de la soare ar însemna ca frunzele să fie negre, adică să absoarbă tot, nu să reflecte o ditamai parte din spectru, fix în mijloc!

De ce oare? Iată cea mai atractivă teorie (nu e singura!): în primul rînd, clorofila a fost inventată pentru nişte alge. Pe vremea aia, mai existau nişte chestii prin apă, din regnul “archaea” (sînt trei ramuri ale evoluţiei: archaea, eucariote şi bacterii). Chestiile alea, purpurii la culoare, absorbeau masiv culoarea verde din spectrul luminii solare. Deci algele care au dezvoltat clorofila au ajuns să se descurce cu ce rămînea: albastru şi roşu. În plus, apa absoarbe foarte mult tot ce nu-i albastru, imediat ce te îndepărtezi de suprafaţă, deci orice trăia mai jos trebuia să se descurce doar cu absorbţia culorii ăsteia.

În al doilea rînd, plantele de uscat au evoluat, toate, din acea algă de demult care folosea clorofila pentru că doar culorile albastre şi roşii erau disponibile. O dată ce mecanismul de producere al energiei din lumină a fost inventat, chiar cu pierderea culorii verzi, natura nu s-a mai chinuit să inventeze altul nou. Mai ales că ăsta e destul de eficient, şi mai are un avantaj: clorofila e foarte bună la a transforma apa şi dioxidul de carbon în zahăr şi oxigen. Chestia asta merge cîtă vreme ai apă. Dacă nu, ai doar lumină solară care pică şi se acumulează pe frunze. Deci o absorbţie mai redusă e mai sănătoasă: dacă şi verdele ar fi fost absorbit, frunzele s-ar fi prăjit ca irlandezii la plajă.

Natura e inteligentă: trăsăturile care asigură supravieţuirea unei specii nu s-au dezvoltat la perfecţiune. Doar cît să funcţioneze eficient. Principiul implicat aici e al minimei acţiuni. De ce să te strofoci inutil dacă nu e nevoie? Şi uite-aşa se face că totu-i verde împrejur. Mă rog, pînă vine toamna şi “îmbracă natura în culorile ei”.

Text apărut în Caţavencii din 2 octombrie 2013.