Cîndva, pe-aici, trecea un rîu de zombi

Ce faci cînd, în timp ce-ţi duci fetele la şcoală, prin centrul Philadelphiei, un banal blocaj de trafic se transformă într-o nebunie cu flămînzi*? Păi, te asiguri că familia ţi-e OK şi pleci să salvezi lumea, chiar dacă un pic împotriva propriei voinţe. Cel puţin, dacă eşti Brad Pitt într-un film produs chiar de tine, cu ambiţia de a fi cel mai fain blockbuster al verii. Chestie care, pe undeva, îi şi iese.

Filmul începe la fel de brusc precum am început şi eu – pînă să se termine genericul am trecut de la pacea idilică a unei case din suburbii la valuri de zombi năvălind peste tot în Philly. De unde Pitt şi ai lui ajung în largul Atlanticului. Vezi Doamne, el e cel mai bun investigator în situaţii de criză al ONU (atenţie, e primul superfilm în care America nu conduce ostilităţile!), deci e trimis tocmai în Coreea de Sud, să găsească pacientul zero al unei infecţii virale (care-i transformă pe oameni în zombi în zece secunde) şi, desigur, soluţia problemei. Soluţia se împiedică fix la început, nu înainte de a scoate cea mai cool frază din tot filmul: “Mama Natură e un ucigaş în serie, vrea să fie prinsă, lasă în urmă un şir de firmituri, lasă indicii”. Îi rămîne lui Brad Pitt sarcina să urmeze firmiturile. Din Coreea filmul ajunge în Ierusalim – locul unei secvenţe epice, care fixează standarde noi în cinematografia filmelor cu zombi. Taman pe dos ca în filmele cretine de buget mare, din ce în ce mai insultătoare la adresa inteligenţei privitorilor, aici scenele apocaliptice sînt la început, iar bătălia finală e în Cardiff (mai ştiţi vreun film cu sfîrşitul în Cardiff?), între o mînă de oameni şi mai multe mîini de zombi. Şi că pomeneam de sfîrşit, e cam fuşerit, pe genunchi şi lasă destul de mult în aer. Pe cît pariu că se pune de-o franciză? Mai ales că a costat 200 de milioane şi a făcut 474 numai într-o lună şi ceva. Ca noutate pentru filmele cu zombi, ăştia-s pe cocaină, frate! Singura chestie pe care te puteai baza la zombi e că se mişcau în reluare. Ei bine, Usain Bolt ar avea ceva probleme cu specia asta nouă.

E un film bine făcut despre apocalipsă şi, pe undeva, seamănă cu Children of Men şi cu Contagion-ul lui Soderbergh. Doar că le duce în zona horror – acum şi cu zombi. Deci mai aduce şi cu 28 Days Later. Dar pe steroizi şi la o scară mult mai mare decît orice infecţie de pînă acum. Atîta doar ­– în 28 Days Later cea mai mare dramă era necesitatea de a ucide un membru de familie zombificat. În ăsta nu e timp pentru aşa ceva, nu e timp pentru sentimentele de pierdere pe care le-ar putea avea personajele pentru cei dragi. E blockbuster, sentimentele sînt superflue, ne trebuie acţiune!

Mai există şi nişte metafore acolo pe care filmul abia ce le atinge: omenirea ca zombi – carcase goale mînate doar de foame, Coreea de Nord neatinsă – le-au scos tuturor dinţii în 24 de ore, Israelul salvat printr-un zid (pînă cînd pacea între popoare se transformă în cîntec)… Şi e cît p-aci să fie profund vizavi de balamucul care ne aşteaptă, dar îi trece repede, pe ideea că dacă poţi să faci ceva, nu pierzi timpul cu filozofatul.

Un film horror cu rating PG-13: sîngele e ţinut la minimum pe ecran. Pentru încasări, presupun. Un film cu zombi pentru oameni cărora nu le plac filmele cu zombi. De fapt, greşit: e un film cu Brad Pitt. Şi-i iese foarte bine asta.

*World War Z, 2013, R: Marc Foster. Cu: Brad Pitt şi mulţi mici, dar buni.

Text apărut în Caţavencii din 7 august 2013.