În sfîrşit, intrarea dragonului

Ca să ajung la cel mai recent episod* din trilogia Hobbit-ului a trebuit să fac un maraton în noaptea dinainte cu primul film din epopee. Îmi pare rău pentru asta, sînt trei ore din viaţa mea pe care nu mi le mai dă nimeni înapoi. Dar cele (tot) aproape trei ore din partea a doua vin să compenseze cu vîrf şi îndesat lălăiala şi tragerea de timp din prima parte. Cum, frate, o masă de juma’ de oră? Da’ ce, toţi sîntem Porumboiu acum?

Peripeţiile hobbitului nostru şi ale găştii lui de pitici veseli continuă, evident. Nu intru în detalii, ca să vă păstrez surpriza. Fie că aţi citit cartea, fie că nu. Pentru că, evident, ca să scoţi aproape nouă ore de film pentru adulţi din două sute cincizeci de pagini de poveste mai pentru copii, aşa, trebuie să bagi destul de la tine din burtă. Ceea ce Peter Jackson face fără nici o jenă. Şi ştiţi ce? Îi iese neaşteptat de bine. Printre cele mai interesante chestii este inventarea unei elfiţe super-bătăuşe care nu există pe nicăieri prin cărţi. Asta scade masiv media de pilozitate facială a filmului, ceea ce nu e rău. Şi introduce un subplot–povestioară de dragoste între ea şi un pitic. Care – cum e norocul ăsta! – e şi mai înalt, şi mai tînăr, şi mai arătos decît restul găştii. După povestea elfă-om din Stăpînul inelelor şi aventura asta elfă-pitic, pot să spun destul de sigur că, dacă Jackson se hotărăşte să ecranizeze şi Silmarillion, vom avea, în sfîrşit, mult-anticipatul cuplaj pitică-orc. Chiar, oare piticele cum arată? Au şi ele barbă? Terry Pratchett aşa zice. Dar divaghez. Una peste alta, oricît ar bodogăni fanii înrăiţi ai cărţilor şi experţii în mitologia Middle Earth-ului, deşi Jackson a ieşit din “dogma” cărţii, el a rămas foarte bine în lumea lui Tolkien. După filmul ăsta nu mai poţi avea discuţia “Ce e mai fain, filmul sau cartea?”. Pentru că vorbim deja despre cristalul cu o mie de feţe, ca la comentariile la “Mioriţa”. Atît vă spun: în sfîrşit, se trezeşte dragonul. Şi a meritat aşteptarea.

Ritmul filmului e atît de alert încît personajele abia mai au timp să vorbească, ceea ce nu e rău, după pelteaua din prima parte. Reţeta e simplă: încurcătură – bătaie – evadare. Şi repeat. Dacă nu te ţine vezica, rişti să pierzi secvenţe superbe, cum (veţi vedea) e o evadare în butoaie, pe un rîu care-a dat în clocot. Se vede clar, pe la încheieturi, cum se ridică parcul de distracţii tematic şi puzderia de jocuri pe tabletă din cartea lui Tolkien.

Singurul care are parte de dialoguri mai ample este, surpriză, dragonul Smaug, dăruit cu voce magistral de Benedict Cumberbatch. Şi, deloc surprinzător, este şi cel mai construit caracter al filmului. Inclusiv fizic, grafica computerizată a ajuns să facă minuni. Singurele comparabile cu CGI-ul sînt fundalurile absolut răvăşitoare ale munţilor din Noua Zeelandă. “Visit the Carpathian garden!”? Băi, mă laşi?

Un cuvînt, pe final, despre filmarea cu 48 de cadre pe secundă: dom’le, eu n-am sesizat nici o îmbunătăţire. În schimb, e dublu de mult spaţiu pentru mesaje subliminale de genul “Trebuie să văd Hobbit 3 NEAPĂRAT!”. Nu că ar mai fi nevoie. Spre deosebire de primul, filmul ăsta a fost bun şi delicios. Mie, unul, mi-a cîştigat încrederea.

*Hobbitul: dezolarea lui Smaug, SUA 2013. R: Peter Jackson. Cu: aceiaşi din prima parte, plus o bunăciune de elfă şi un dragon epic.

Text apărut în Caţavencii din 25 decembrie 2013.