Războiul rozurilor

Nu m-am gîndit niciodată la asta, și n-aș fi făcut-o prea curînd, dacă nu-mi atrăgea atenția un articol din Time: oare chiar nu există culoarea roz? Hai, mă! Nici rozul nu mai e sfînt? Vreți să ni-l luați și pe ăsta? Să protestăm, să semnăm petiții, să ieșim în stradă, așa ceva este intolerabil! Păi, ce s-ar mai face industria de Valentine’s Day fără culoarea asta?

 

Totul a plecat de la filmulețul lui Henry Reich de la MinutePhysics (postat acum vreo patru luni):

(Sînt geniale filmulețele astea, vă recomand călduros să le urmăriți, eu m-am abonat la canalul lor și-mi dau, deja, o grămadă de idei).

Ei bine, plecînd de la filmulețul ăsta, Robert Krulwich de la NPR se teme că rozul ar putea să dispară dintre culori, luînd-o după Pluto (eliminat dintre planete, și pe bună dreptate, dar la asta voi reveni). De ce să eliminăm rozul? Păi, zice Krulwich, rozul lipsește dintre culorile curcubeului, celebrul ROGVAIV, cu alte cuvinte nu există o undă electromagnetică – cu o anumită frecvență și lungime de undă – care să fie roz. Adică rozul e inventat, culoarea asta, de fapt, nu există! What to do, what to do?

Îi răspunde, rapid, Michael Moyer de la Scientific American, remarcînd din prima că, deși de obicei MinutePhysics nu spune prostii, acum o face. Mai precis, explicația aia cretină cum că rozul e “înlocuitorul” (din mintea noastră) tuturor radiațiilor invizibile din “cercul culorilor”, între roșu și violet, este exact asta: o explicație cretină. Amuzantă, dar cretină.

Bine, Krulwich pleacă de la ideea că rozul e o combinație între roșu și violet, idee perpetuată de Moyer, iar asta nu e întocmai adevărat. Rozul este, de fapt, un roșu “albit”. Desigur, între toate culorile existente pe net, diversele varietăți de roz se pot obține prin amestecul celor trei culori “primare”: roșu, verde și albastru, dar în principiu toate soiurile au mult alb în ele.

De fapt ar trebui să povestim, mai întîi, ce e culoarea: o proprietate generată în creierul nostru conform reacției pe care o au cele trei tipuri de “senzori optici” din ochiul uman la radiația vizibilă. Există, în ochii noștri, niște receptori care sînt sensibili doar la roșu, verde sau albastru (cu lungimile de undă indicate în dreapta). Cînd toate cele trei culori sînt prezente în cantități egale, creierul creează senzația de alb. Cînd senzorii nu sînt stimulați deloc, vedem negru. Diversele combinații între cele trei culori “primare” (roșu, verde și albastru) generează în mintea noastră ceea ce numim “culoare”.

Majoritatea culorilor pe care le percepem apar în curcubeu. Adică se poate identifica o radiație elecromagnetică vizibilă, cu o anumită lungime de undă, pe care să o vedem ca avînd respectiva culoare. E drept, fiecare culoare din spectru poate fi obținută prin combinarea altor două culori situate de o parte și de alta a ei. Dar are și o lungime de undă anume, care poate fi ușor identificată. (De exemplu, galbenul de mai jos se poate obține amestecînd verde cu roșu.)

Există însă, în natură, multe “culori” care n-au un echivalent monocromatic (adică cu o singură lungime de undă): toate marourile – care sînt portocaliu cu diverse cantități de negru, rozurile, și toate variațiile de magenta (doamnele îi spun “fucsia”, din motive neînțelese încă de bărbați) – abia ăstea sînt amestecuri de roșu și mov, culorile de la cele două capete ale spectrului.

În plus, luați orice culoare din spectru și adăugați-i alb sau negru: veți obține ceva care probabil că există în natură, dar nu și în curcubeu. De ce se întîmplă asta? Pentru că receptorii din ochii noștri reacționează și la alb și negru, chestii care nu se regăsesc în ROGVAIV, dar amestecate cu frecvențele din curcubeu dau naștere, în creierul nostru, culorilor de mai sus.

Deci, să stăm liniștiți: nu e vremea rozurilor ce mor. Așa cum spune și Moyer,

rozul e real – sau nu – dar e la fel de real (sau nu) precum roșul, portocaliul, galbenul, albastrul, indigo-ul sau violetul.

It’s all in your head, see?  8)