Băieții ăștia de la Hollywood sînt șmecheri, dom’le: dacă n-ai revăzut recent primele șase filme din serie nu prea ai ce căuta la penultimul episod* al sagăi HP. E valabil și dacă mergi cu ăla micu’ sau cu soția, o să te frece cu întrebările de-ți stă popcornu-n gît.
*Harry Potter și Talismanele Morții (I), SUA, 2010. R.: David Yates. Cu cei trei & toată floarea actoricească a Angliei.
Cu cele de mai sus în minte, povestea e simplă (doar o punere în scenă pentru grand finale din 2011): Harry, Hermione și Ron, cei trei pe care îi știm de cînd erau atîtica, ies de sub protecția școlii de vrăjeală Hogwarts și pleacă în lume în căutarea unor bucăți de suflet pe care personajul übernegativ al seriei le-a lăsat prin tot locul, chestie tipică pentru bedgaișii de pretutindeni. Tot filmul e un război de gherilă purtat de HP & friends cu forțele răului, acum oficial la putere.
Firul doi al narațiunii, căutarea de către Voldemort (de azi, intrat definitiv în galeria răilor, fix lîngă Darth Vader) a unuia dintre talismanele morții, se împletește natural cu restul. Apropo de talismanele morții: introducerea poveștii lor în poveste, printr-o animație cu umbre, este o mică bijuterie care întunecă și mai mult atmosfera apăsătoare a filmului (perfect potențată de coloana sonoră a lui Desplat), în profund contrast cu celelalte din serie.
Duse sînt chițăiala și poznele copilăriei. Cei trei au intrat în viață pe poarta cea mai grea, și nu știi ce-i încarcă mai mult: pericolele care-i urmăresc la tot pasul sau descoperirea morții și a fiorului sexual. Că, da, Harry, Ron și Hermione au crescut în trei tineri numa’ buni (mai ales ea), așa cum intuiau privitorii mai perverși ai seriei. Pentru ei este și o secvență de o senzualitate dureroasă, care nedezvăluie perfect anumite „detalii“ schimbătoare de rating. Altă secvență, o metaforă a birocrației și totalitarismului parcă desprinsă din filmele lui Terry Gilliam, e încă un motiv de a ieși din casă. Cît despre imagine, mă bucur că s-a renunțat la procesarea 3D, pur și simplu nu era nevoie. Camera de sub bagheta regizorului David Yates (la fel de descriptivă precum cartea) reușește, pe alocuri, să-ți bage fluturi în stomac.
Fiecare generație de adolescenți are nevoie de o saga fantastică despre bine și rău, viață și moarte și devenire. Noi am avut Războiul stelelor. Ăștia micii au noroc cu două: Stăpînul inelelor și, acum, Harry Potter. Și, dacă nu ți-e rușine să recunoști copilul din tine, și tu ai norocul să te bucuri de e le. Pentru că fără povești nu putem trăi. Iar dacă sînt „doar“ povești, tot ce le trebuie este să fie spuse fain. Cea de față e, cu vîrf și îndesat.
De-a tura-vura