Epoca omului

Polul nord nu e doar locul unde stă Moș Crăciun. E și locul prin care iese frigăruia care intră în Terra pe la Polul Sud și în jurul căreia se rotește Pămîntul. Exagerez puțin. Nu există nici Moș Crăciun și nici frigăruia, dar Terra tot se învîrte în jurul axei polare, ca și cum axa ar fi o frigăruie iar Terra e pusă pe proțap. (Țineți minte imaginea asta, o să revenim la ea).

Ei bine, Polul Nord și, implicit, Polul Sud nu sînt fixe, se deplasează încet. În principiu, din cauză că Terra nu e o sferă perfectă. Suprafața Pămîntului e acoperită de “dealuri” și “văi”, și orice redistribuire a masei modifică (foarte puțin) direcția axei de rotație. E ca și cum aș lua o bucățică dintr-o parte a unui titirez și aș adăuga-o în partea opusă: ar începe să se învîrtă altfel decît în jurul axei lui de titirez. Atenție: vorbim de polii geografici ai Terrei, cei care formează axa în jurul căreia Pămîntul se rotește. Polii magnetici (Nordul și Sudul magnetului uriaș care e în inima Pămîntului) se mișcă și ei, dar despre asta vorbim altă dată.

Ei bine, poziția polilor a fost măsurată foarte precis încă din 1899. De atunci înregistrările arată cum Polul Nord se mișcă încetișor dinspre locul ăla de pe hărți unde se adună toate meridianele către golful Hudson din Canada, cu vreo 10 centimetri pe an. Motivul pare să fi fost o super-redistribuire de masă: topirea calotei laurentide, care acoperea o bună parte din America de Nord în timpul ultimei glaciațiuni. Normal, s-a topit calota glaciară de pe continent, apa s-a dus în oceane, deci s-a redistribuit greutatea, se rearanjează axa.

Aha, dar de prin 2000 s-a remarcat o schimbare dramatică: axa nu se mai îndreaptă spre golful Hudson cu 10 centimetri pe an, ci spre Londra, aproape de două ori mai repede.

Ce să fie, ce să fie? Păi, cercetătorii de la Jet Propulsion Laboratory al NASA au ajuns la concluzia că sîntem noi, oamenii. Mai precis, de vină este felul în care afectăm noi redistribuirea apei pe Terra. În primul rînd, topirea ghețarilor din Groenlanda mută enorm de multă apă în oceane. În al doilea rînd, mutarea unor cantități masive de apă, mai ales pe continentul eurasiatic: pomparea din sol către oceane și “uscarea” solului. În ambele situații, încălzirea globală joacă un rol fundamental. Și oricît ar avea de protestat ăștia care neagă încălzirea globală, oamenii care studiază chestiile astea de zeci de ani de zile – climatologii, geofizicienii și toată gașca de nărzi ajunși cercetători –sînt de acord aproape toți (97%) că ne-am făcut-o cu mîna noastră. Frigăruia de care vorbeam la început e mai reală decît ne place să credem, chiar am ajuns puși la proțap. 🙂

Asta cu mutatul polilor e cea mai recentă dovadă că oamenii au ajuns forța dominantă a naturii pe Terra. Apropo, peste cîteva luni, cercetătorii vor analiza dacă e cazul să considerăm, oficial, că de prin anii ’50 am intrat într-o epocă nouă: antropocenul, vîrsta omului. Cantitățile de plastic, beton, cărbune negru (ba chiar și plutoniu) produse de oameni sînt, în sine, dovezi arhisuficiente că lumea s-a schimbat și noi am fost cei care au schimbat-o. Iar faptul că am ajuns să mutăm și axa polilor este cireașa de pe tort. Pe care ar trebui să-l mîncăm mai repede, pînă nu îl face căldura praf.

Text apărut în Cațavencii din 20 aprilie 2016.