Iarba verde și zacusca de acasă

* Pe 1 mai 1753 se publica, la Stockholm, cartea Species Plantarum, scrisă de Carl Linnaeus. Este util de știut, dacă jucați jocuri de cultură generală prin baruri. Dar despre altceva vreau să vă povestesc. În cartea asta este descrisă, pentru prima dată, o plantă care a primit, de la Linnaeus, numele Nepeta cataria. Din fericire, noi nu mai vorbim latină (cu excepția vaticanezilor), așa că îi spunem, simplu, iarba mîței. Și îi spunem așa nu pentru că ar fi a ei, a mîței. După cum știe orice “stăpîn” de mîță, totul este al ei. Dar iarba asta o atrage într-un mare fel. Iarăși, “stăpînii” (mai frecvent cunoscuți sub numele de sclavi) știu că pisicile intră-n trepidație cum simt o urmă de miros de iarba mîței. Dacă folosiți un spray cu ulei esențial de Nepeta cantaria pentru a stropi ceva, pisicile încep să se frece de chestia stropită, se joacă cu ea și chiar încearcă s-o mănînce. Totul se întîmplă din cauza unei substanțe din iarba mîței, căreia civilii i-ar spune nepetalactonă, dar care mai poartă fermecătorul nume de 4,7-dimetil-5,6,6,7,7a-tetrahidrociclopentapiran-1(4aH)-onă. Și care imită niște feromoni de pisică. Un alt avantaj al nepetalactonei (în afară că lipește pisica de locul stropit) este eficiența la alungat țînțarii: este de zece ori mai puternică decît cea mai cunoscută substanță anti-țînțari, DEET (N,N-dietil-meta-toluamidă, n-au nici o importanță numele astea, doar mă dau mare cu ele). Și nu alungă numai țînțari: merge și la termite, gîze și gîndaci de bucătărie. În schimb, pînă și felinele mari sînt atrase de nepetalactonă, deci, dacă vă întîmplați prin vreun safari, lăsați iarba mîței acasă. Unde vă puteți face un ceai din ea, e bună și pentru probleme digestive.

*Știți de ce mai toate conservele conțin și zahăr? Pînă și borcanul de zacuscă din frigider (scuze, mama! Realmente mi-era poftă și am cumpărat unul, da’ nu se compară cu zacusca ta) are zahăr. Pentru că este un foarte bun conservant. Motivul: din nou, chimia. Știu, urîți chimia, dar mai suportați nițel referirile la ea, că o să vă ajute în viață, de cîte ori veți juca jocuri de cultură generală în baruri. Toate microorganismele au nevoie de apă pentru a supraviețui. Nivelul de apă disponibilă într-o mîncare proaspătă (se cheamă “activitatea apei”, a_w) este de vreo 0,99. Bacteriile au nevoie de vreo 0,91. Mucegaiurile, 0,8. Iar drojdiile cel puțin 0,6. Știți cît este a_w-ul zahărului? 0,06! Zaharozei (C₁₂H₂₂O₁₁, da, iar o fac pe nebunu’) îi place atît de mult să se lipească de apă, încît dacă e destulă, suge toată apa din jur. De asta e zahărul așa de bun conservant: apa, evident, migrează de la a_w mare la a_w mic. Iar zahărul va reduce a_w-ul mîncării pregătite, suficient cît microorganismele să nu mai poată trăi în ea. Mai detaliat, celula are o membrană semipermeabilă. Dacă soluția din exteriorul ei are mai mult zahăr ca interiorul, se cheamă că e hipertonică, suge apa din celulă, care se va usca și muri. Și exact asta se întîmplă cu microorganismele. Și mai detaliat, la nivel molecular, între zaharoză și apă (H₂O) sînt 24 de atomi de hidrogen, nițel mai pozitivi, și 12 atomi de oxigen, un pic mai negativi, iar atracția e mare. Probabil că așa se explică și de ce nu rezistăm cînd vedem dulciuri: în fond, sîntem vreo 60% apă!

Text apărut în Cațavencii din 25 noiembrie 2015.