Despre piatra lichidă

Știți care-i cel mai popular material de pe Terra? Nu e nici plasticul, nici fierul sau aluminiul. E betonul! Pe bune, al doilea cel mai folosit material de pe planetă, după apă. Și, dacă e să le iei la greutate, omenirea folosește mai mult beton decît lemn, plastic, fier și aluminiu la un loc! Și dată fiind popularitatea betonului, știm tare puține despre el. De exemplu, ce e betonul? Asta-i simplă: betonul e doar niște pietriș amestecat cu apă și cu ciment. Sigur, sînt paișpe milioane de feluri de ciment, dar la bază toate-s unul singur. Amestecul e “lichid” inițial, drept care poate fi turnat în forme, unde se solidifică și devine foarte rezistent. Altă întrebare?

De unde a venit betonul cînd a venit? Păi, din natură. Și dintr-un noroc chior. Mai precis, romanii au remarcat faptul că cenușa vulcanica generată de Campi Flegrei, un vulcan din apropierea portului Puteoli (Puzzuoli, pe nou), cînd era amestecată cu apa, forma un soi de mortar care lega pietrele la un loc. Așa că, practic, romanii au început chiar să exporte cenușa, zisă pozzolana. Norocul a stat în faptul că își construiseră orașul pe o fabrică naturală de ciment: pozzolana era un amestec de oxizi de siliciu și var, la care doar mai adăugai apă și făceai ciment. Iar cercetătorii au și descoperit cum se forma pozzolana: caldera vulcanului era bogată în piatră de var, o rocă formată, în principal, din carbonat de calciu. Apa încălzită geotermal îmbibă piatra de var și duce la o reacție de decarbonare, eliberînd dioxid de carbon și lăsînd, în urmă, hidroxid de calciu – Ca(OH)₂, var stins. Varul ăsta este adus la suprafață și se amestecă cu oxizi de siliciu (din cenuși, nisipuri) și formează un capac impenetrabil peste vulcan. La următoarea infiltrare de apă marină, se degajă din nou CO₂, care forțează capacul, vin niște microcutremure, se împrăștie ciment peste tot și, gata, avem pozzolana pentru Colosseum.

Cam așa se presupune că au “descoperit” romanii cimentul și, implicit, betonul. Restul e, cum se spune, istorie. Aa, după imperiul roman, Europa a uitat cum se face betonul, timp de o mie și ceva de ani. Dar și asta e istorie.

Între timp, de la var, apă și oxizi de siliciu, s-a ajuns la o grămadă de alte ingrediente, în funcție de scop: rezistență fizică, rezistență la coroziunea acizilor, conductivitate electrică, retardanți chimici pentru încetinirea hidratării, pigmenți… vă dați seama.

Totuși, cel mai important soi de beton e betonul armat: dacă torni betonul în jurul unor bare de fier, îl faci și suficient de elastic pentru poduri și coloane. Chiar așa, să nu credeți că n-aveau și romanii fier-betonul lor: ei adăugau păr de cal pentru a nu-și fisura betonul la construcții “sensibile”.

Un alt soi modern de beton este betonul permeabil. Care, evident, e fix pe dos decît betonul impermeabil, permite apei să se scurgă prin el. E tare bun împotriva inundațiilor și a început să fie folosit în lume, dar mi-e teamă că pe noi n-o să ne prea ajute, dat fiind că pe unde sînt inundațiile la noi, nu prea sînt betoane. Ba nu, mint, au început să se facă inundații și prin orașe. Și cică o să fie și bani, am auzit ceva de 30 de miliarde de lei la ministerul lu’ doamna Shaideh, alocabili oarecum discreționar. 🙂

S-a mai inventat și betonul microbial, cu niște microbi incorporați, care mineralizează cristale în jurul celulei proprii (biomineralizare), beton care va ajunge să se repare singur. Dar ăsta nu cred că e de interes pentru ai noștri, l-ai pus o dată și cu ăla rămîi, not good for business. De fapt, ce ne-ar ajuta pe noi ar fi betonul –distrugător-de-superbacterii, că la noi așa se renovează spitalele, torni o șapă peste linoleumul infectat și, gata, ai rezolvat-o.

Text apărut în Cațavencii din 8 februarie 2017.