Mark și vrejul de fasole

A apărut un nou film SF, Marțianul. Nu l-am văzut încă, sigur ajung zilele astea. Pentru că am citit cartea și m-a fascinat, plus că e cu Matt Damon, pentru recuperarea căruia s-au cheltuit deja sume uriașe în Saving Private Ryan și Interstellar, cum bine zice o glumă de pe Facebookul zilelor astea. Pentru că asta e ideea: Mark Watney, astronautul jucat de Damon, ajunge să fie lăsat (crezut mort) pe suprafața lui Marte, unde cumva trebuie să supraviețuiască vreme de vreo patru ani, pînă ajunge la el o misiune de salvare. Pe care tot el trebuie să o anunțe că e viu. Vorba lui, “I’m gonna have to science the shit out of this”.

Și asta și face, pentru că are superputerea științei, aia din cauza căreia care ți-o furi în școală pentru că ești tocilar, dar dup-aia te trimite pe Marte și, eventual, înapoi.

Fără să dau spoilere, o să vorbim nițel despre o singură parte a filmului (și cărții): hrana. Naufragiatul marțian își propune să cultive cartofi ca să supraviețuiască cei patru ani de așteptate. Societatea Americană a Științei Recoltelor (pe bune că așa se cheamă: Crop Science Society of America, CSSA) discută în detaliu ideea astronautului și ajunge la concluzia că e bună, dar ar putea fi și mai bună. Nu, purcei chiar n-are omul cum să crească pe Marte, deocamdată, deci adio șorici și kaiser, dar ceva tot s-ar fi putut face pentru îmbogățirea dietei. Însă trebuia făcut înainte de plecare – să fi luat expediționarii un săculeț cu fasole la ei.

Cartofii sînt foarte buni: au multe calorii, deci sînt o sursă perfectă de energie. Dar fasolele (oridecare, chiar și năut sau mazăre) se bucură de cîteva atuuri. În primul rînd, calitatea nutrițională: sînt bogate în proteină și fibre, precum și în potasiu, magneziu și fier. Apoi, toate tipurile de fasole fac o chestie foarte utilă: fixează azotul în sol. Azotul e vital pentru plante, și de aceea este ingredientul-cheie din îngrășămintele chimice. De altfel, ăsta e motivul pentru care le folosim, ca să îmbogățim solul cu azot. Fasolea o face natural. Iar pe Marte chiar nu prea ai de unde lua îngrășăminte. În al treilea rînd, fasolele au nevoie de foarte puțină apă pentru a crește, iar ăsta este un factor important cînd ești naufragiat pe Marte și apa trebuie extrasă din piatră seacă (atunci cînd Andy Weir a scris cartea, încă nu se descoperise apă lichidă pe Marte).

Și un ultim argument în favoarea dotării tuturor exploratorilor spațiali cu boabe de fasole: spre deosebire de cartofi, toate părțile unei plante de fasole sînt comestibile. Frunzele au un conținut bogat de vitamine esențiale, acizi grași și antioxidanți. Iar cînd trăiești în afara atmosferei noastre, expus direct la radiațiile cosmice, antioxidanții s-ar putea dovedi destul de utili. Chiar și păstăile fasolelor sînt comestibile, și ele, la rîndul lor, bogate în substanțe nutritive.

Singura obiecție serioasă la adresa planului CSSA este notoriul efect – să-i spunem “flatulento-olfactiv” – al consumului de fasole. Dar, pînă la urmă, omul e singurel-cuc pe Marte. Iar dacă un copac cade în pădure și nu e nimeni să-l audă, nu scoate nici un sunet, nu?

Text apărut în Cațavencii din 7 octombrie 2015.

PS Am scris despre carte anul trecut, cînd am citit-o. Mi s-a părut grozavă.