De ce întîrzie viitorul?

Dacă sînteți ca mine, ați crescut cu romanele alea de science fiction care prevesteau cel puțin colonii pe Ganimede și cu filmele în care teleportarea era nu doar necesară, ci și firească. A, și peste tot erau mașini zburătoare, inclusiv în desenul animat The Jetsons. Romanele cu pricina fiind scrise prin anii ’60, prevesteau toate tehnologiile astea pentru “peste 50 de ani”, adică aproximativ acum. Ei bine, unde sînt toate astea? Există un filmuleț pe Youtube, pe canalul vsauce (pe care eu îl urmăresc, ceea ce vă doresc și vouă), filmuleț care vorbește exact despre asta și care mi-a dat subiectul acestui text.

Deci, unde sînt coloniile pe Marte? Păi, ia fiți atenți aici: pentru ca o colonie să fie viabilă, e nevoie de vreo 10.000 de coloniști. Pentru diversitate genetică, să n-ajungă ca în mlaștinile din Louisiana. Tehnologia de acum ne-ar permite să trimitem nave cu cîte trei oameni, și călătoria ar dura cam doi ani. Dacă, prin absurd, presupunem că am avea 25 de astfel de nave, ar dura 266 de ani să întemeiem pe Marte o colonie îndeajuns de diversă pentru a fi autosuficientă. Înțelegeți cît e de greu? Sigur, soluția e să facem o megacolonie pe Lună, să asamblăm nave mai mari în spațiu, să trimitem mai mulți oameni deodată. Dar e o cale foarte lungă, iar noi abia facem primii pași. Mă rog, pașii următori, că primii i-a făcut Neil Armstrong acum 40 de ani. Iar noi, ca umanitate, cu saltul ăla uriaș am rămas, că s-a terminat războiul rece și n-a mai vrut nimeni să bage banii.

Să luăm, acum, teleportarea. De fapt, tehnic vorbind, s-a făcut deja, pe chestii mici: electroni, fotoni, din astea. Și de fapt ei nu transportă particulele respective, ci informația cuantică deținută de ele. Dar de aici pînă la teleportarea lu’ cheptăn Picard mai e o veșnicie. Literalmente! Uite, la Universitatea din Leicester au și calculat pentru noi: un om deține vreo 2.6 x 10⁴² biți de informație. Dacă ar fi să-i transferăm cu o lărgime de bandă de 30 GHz (enorm!), n-ar dura decît de 350.000 de ori mai mult decît viața Universului. Iar asta e pentru un singur om. Ia să trimitem o echipă de trei, ca în orice Star Trek care se respectă! În plus, mai apare o problemă: teleportarea în modul ăsta presupune să murim înainte de a fi transferați, spre a fi reconstruiți la destinație, care ar trebui să aibă o colecție de atomi de toate felurile și un fel de printer 3D. Moartea ca moartea, dar printerul și așa e scump, darămite unul serios, pentru printat oameni? Plus consumabilele… Deci, pe asta o mai lăsăm. Cine știe, poate pentru totdeauna.

Și astfel ajungem la ideea cel mai ușor de pus în practică: mașina zburătoare. E posibil tehnologic, dar chiar vrem asta? Sigur, arată cool să cobori din cer la corporație, dar, totuși: în fiecare an mor 1,2 milioane de oameni în accidente auto, peste tot în lume. Iar asta este numai la deplasarea în două dimensiuni, pe x și y, cum ar fi. Ia adăugați încă o dimensiune. Vă dați seama cum ar arăta traficul la ore de vîrf pe deasupra lui Magheru? Ce înjurături, ce urlete, ce intrări pe contrasens! Sigur, totul va fi automatizat, astfel încît idioții să nu aibă acces la manșă. Dar, normal, gherțoii vor ști întotdeauna mai bine decît calculatoarele ce trebuie făcut și vor pune ei mîna pe volan, că doar ați văzut, în Matrix și în Terminator, ce se întîmplă cînd mașinile preiau controlul, nu? Ei, de aia uneori mă bucur că sîntem cu o sută de ani în urma americanilor.

PS: Scriam acum ceva timp despre predicțiile lui Isaac Asimov și Arthur Clarke pentru vremea noastră. N-aveau mașini zburătoare, dar aveau smartfoane. Erau buni, dom’le!

Text apărut în Cațavencii din 25 februarie 2015.