Vatăăă pe băăăţ avem!

Cînd eram eu mititel, unul dintre cele mai importante evenimente anuale era hramul bisericii din Arbore (unde am petrecut multe veri), la sfîrşitul lui august. Se organiza atunci o “strînsură”, tot satul (şi cele din jur!) venea pe terenul de fotbal şi erau acolo de toate: de la scrînciobe, căluşei şi alte tiribombe pînă la tot felul de jucării ieftine şi proaste, care însă aprindeau imaginaţia celor mici şi goleau buzunarele celor mari. Nelipsite erau chestiile de-ale gurii: harbuji, porumb fiert, dulciuri de tot felul şi, mai ales (că aici voiam să ajung) vată de zahăr.

Am făcut toată introducerea asta lungă pentru că zilele trecute am fost întrebat (evident, de soţie) cum se face vata de zahăr. Şi am căzut în lanţul amintirilor. Dar să revenim.

Ştiam cînd eram mic ce era vata, ştiam şi ce era zahărul, prin urmare ceva care arată ca vata şi este ca zahărul era übercool. Şi totuşi, cum ajungem de la zahărul ăla pe care-l ştim cu toţii la “aţa zînelor”, cum poetic îi spun australienii? Răspunsul e că nu ajungem chiar de la zahărul ăla. Zahărul tos folosit în mod curent are microcristale care nu se topesc în procesul de fabricaţie. Este nevoie de un anumit tip de zahăr, cu cristalele numai bune pentru fabricarea minunii pufoase. De fapt, ce se întîmplă în maşina de vată de zahăr este banal: zahărul se încălzeşte, se topeşte şi, în formă lichidă, poate fi “modelat”. Şi chiar asta făceau bucătarii veneţieni ai secolului XV, creînd minuni din siropul auriu. Pentru cei bogaţi, desigur, “zahărul învîrtit”, cum i se spunea, presupunea două ingrediente pe care săracii nu le aveau: zahăr şi timp.

În secolul XVIII XIX a venit revoluţia şi în domeniul ăsta: nişte unii au inventat maşina de făcut vată de zahăr. Zahărul era topit electric şi băgat într-o centrifugă. Centrifuga învîrtea lichidul care era împins prin nişte găuri mici-mici pe pereţii cuvei. Găurile mici-mici formau nişte jeturi de zahăr topit, care se solidificau în aer, pînă să ajungă la pereţi. Iar zahărul era centrifugat atît de puternic şi se răcea atît de repede încît nu apuca să recristalizeze. Operatorul maşinii culegea aţele astfel formate cu un băţ şi gata, aveam vată de zahăr. Mmm! Am precizat faptul că inventatorul maşinii a fost un dentist? De fapt, e perfect logic, pe undeva. Investiţie pe termen lung, cum ar fi.

Evident, toată lumea are o problemă cu vata de zahăr pentru că reprezintă doar calorii goale, energie pură, fără nimic hrănitor. E adevărat, însă o porţie de vată de zahăr are doar o linguriţă de zahăr. O cutie de cola are 12. Dar au apărut nişte studii care, poate, vor reabilita puţin vata de zahăr în ochii doctorilor: nişte cercetători americani au remarcat că filamentele de vată de zahăr le imită pe cele din sistemul capilar. Iar acum se studiază fabricarea de ţesut artificial cu ajutorul ideii ăsteia, astfel încît să se poată regenera ţesutul afectat de accidente.

Deci şi bun, şi util! Cît de des poţi spune asta despre ceva, orice?

Text apărut în Caţavencii din 8 octombrie 2014.