Din marile întrebări ale omenirii

*O ştiţi pe aia cu “bei o bere şi faci două”? Vă zic eu că e adevărat. Ca un adevărat om de ştiinţă, am verificat personal treaba asta, prin experiment. Să nu credeţi că m-am mulţumit cu unul singur, am testat şi retestat ipoteza, de nenumărate ori, şi am ajuns la o singură concluzie: aşa-i!

De fapt (nu ştiam, am aflat recent), nu cantitatea băută e cheia, ci calitatea.

Pe scurt, alcoolul e diuretic. Adică ceva din el face ca rinichii să producă mai multă urină. Ideea e aşa: alcoolul împiedică una dintre funcţiile vasopresinei (un hormon anti-diuretic ce acţionează asupra rinichilor – îi convinge să crească absorbţia apei). Scade vasopresina, va scădea şi cantitatea de apă absorbită de organism, deci va fi mai multă disponibilă pentru eliminare. De-aia eliminăm mai multă apă decît am băut (sub formă de alcool), iar deshidratarea asta este unul dintre motivele mahmurelii. De-aia cunoscătorii beau un pahar de apă la o unitate de alcool consumată. Şi zic “unitate” pentru că, aşa cum ziceam mai sus, nu doar berea are efectul ăsta, ci şi vinul sau tăriile. Da, am testat şi ipoteza asta.

*Şi pe asta aţi trăit-o cei mai mulţi: unghiile scîrţîind pe tablă. Brrr, doar evocarea imaginii şi-mi zbîrleşte părul de pe mîini. De ce ne deranjează sunetul ăla atît de mult? S-au făcut multe studii şi concluzia a fost că este, de departe, cel mai deranjant sunet pentru noi, oamenii. (Bine, recunosc, sunetul de mitralieră în proximitate mă deranjează destul de tare, dar cum e mult mai probabil să zgîrie cineva tabla pe lîngă mine, să rămînem la asta.)

Ce e în sunetul ăsta de ne zburleşte aşa? Cercetătorii l-au filtrat şi au ajuns la o concluzie: cică nu frecvenţele înalte ne deranjează atît de mult, ci başii. Frecvenţele joase din zgîriatul cu unghiile pe tablă (brr, din nou!) sînt de nesuportat. Una dintre explicaţiile cele mai plauzibile au de a face cu trecutul nostru. Se pare că sunetul ăsta seamănă foarte mult cu strigătul de avertizare al anumitor maimuţe. Şi, deci, ar fi vorba despre un reflex bine întipărit în hard-ul nostru, ceva care ne alertează cînd există un pericol iminent. Normal, unde sînt table? La şcoală! Pericol iminent, nu?

*Şi una pe care sigur n-aţi trăit-o, dar poate v-a chinuit mirarea: de ce nu se topesc iglu-urile? Ştiţi voi, căsuţele alea din zăpadă, de prin cărţile pentru copii. Doar oamenii ăia se încălzesc la foc, fac grătare şi fierb apă pentru ceai, cafea sau ciorbă de morsă (habar n-am ce mănîncă, da’ ciorba de morsă ar putea fi bună). Şi mai degajă şi ei propria căldură. Aşa încît temperatura din interior poate ajunge la 10-25 de grade. Adică mult peste temperatura de topire a gheţii. Deci, de ce nu se topeşte zăpada? De fapt, se topeşte. Însă doar un strat superficial, care îngheaţă imediat la loc, fiind în contact cu restul de zăpadă din pereţi (un izolator grozav!). Iar reîngheţarea asta continuă e precum călirea metalelor, întăreşte gheaţa şi face iglu-ul mai solid. În plus, iglu-urile au o deschidere în vîrf, iar cel mai fierbinte aer iese pe acolo şi nu afectează pereţii. Deci data viitoare cînd construiţi un iglu, relaxaţi-vă. Puteţi chiar bea o tărie şi face pipi dublu pe pereţi, îngheaţă imediat şi întăreşte “structura”.

Text apărut în Caţavencii din 13 august 2014.