Ploaie în lumea lui Marte

Nu am făcut prea des pînă acum cronică de carte aici. Mai precis, niciodată. Dar toate au un început.

Începutul meu e cu o carte despre supravieţuire. Despre încăpăţînarea de a trăi şi despre ingeniozitatea umană în a găsi şi, dacă nu găseşte, în crea resursele necesare supravieţuirii. E o carte despre speranţă şi solidaritate umană şi despre cum aş vrea eu să fiu cînd o să cresc mare.

Şi e, categoric, următorul volum pe care ar trebui să pună mîna Bear Grylls. Da, da, tipul ăla cool care ştie cum să iasă basma curată oriunde l-ai arunca pe Pămîntul ăsta. Pentru că supravieţuirea în jurul căreia se învîrte cartea e the next level: cinci sute de zile pe Marte. Singur cuc.

Cartea se cheamă Marţianul şi e scrisă de Andy Weir. Motivul pentru care n-aţi auzit încă de tipul ăsta e că Marţianul reprezintă debutul lui. Iniţial refuzată de agenţii literari, postată gratuit pe site-ul omului, apoi – la cererea publicului – oferită pe Amazon la preţul minim de 99 de cenţi, cartea a vîndut în trei luni peste 35 de mii de exemplare, ajungînd în fruntea topului de SF. Moment în care s-au prins şi editurile şi i-au oferit autorului un contract cu şase cifre. Bravo lui.

Cartea a fost republicată pe 11 februarie. Mi-a recomandat-o un amic de Facebook, am stricat 8,99 euro pe iBooks şi am terminat-o într-o zi jumate. Americanii i-ar zice “page turner”. Oarecum incorect, e de fapt un “screen swiper” – nu te lasă să laşi tableta din mîini pînă nu termini povestea. Care, cum zicea Maia Morgerstern într-o reclamă idioată, “aş vrea să nu se termine nicicînd”.

Extrem de bine documentată (e un science friction superb) şi scrisă cu un simţ al suspense-ului rar, cartea începe în momentul în care astronautul Mark Watney e abandonat mort pe Marte de către colegii lui de echipaj, care părăsesc planeta de urgenţă. Evident, Mark nu e mort şi, iar evident, ăsta e începutul unei frumoase prietenii cu ingeniozitatea, într-o cursă mereu contracronometru pentru supravieţuire şi, poate, pentru întoarcerea acasă. Vreţi să aflaţi cum ajunge omul nostru să îşi facă inclusiv o mică fermă de cartofi pe Marte? Puneţi mîna şi citiţi cartea. N-o să vă ascund că m-am surprins de cîteva ori rîzînd nervos, eliberator, la cîte o glumiţă aruncată fix după ce îi trecuse marţianului cîte un glonţ pe lîngă ureche. Şi sînt destule. Şi gloanţe, dar şi glumiţe.

Pentru că, în plus faţă de ritmul de thriller, din ăla în care nu mănînci popcorn pentru că eşti prea ocupat să-ţi rozi unghiile, cartea are e burduşită cu genul ăla de sarcasm şi umor la care te trezeşti rîzînd singur: “Am testat bracheţii prin lovirea cu pietre. Genul ăsta de sofisticare este ceea ce ne caracterizează pe noi, oamenii de ştiinţă interplanetari”.

Mai multe nu vă zic, nu vreau să vă stric plăcerea. Puneţi mîna pe carte!

PS: uite şi un filmuleţ cu autorul, un Talk @ Google:

Text publicat în Caţavencii din 26 februarie 2014.