And the Nobel goes to… tata lu’ bosonul Higgs!

Ştirea săptămînii trecute (n.a.: e vorba de săptămîna cu 8 octombrie, cînd s-a întîmplat asta) a fost decernarea Nobelului în fizică. Sau ar fi trebuit să fie, dacă am trăi într-o lume normală. Şi asta pentru că, în ciuda aparentei hiperteoretizări a subiectului, subiectul pentru care s-a decernat Nobelul e precum mecanica cuantică: pe la începutul secolului XX părea un domeniu foarte abstract şi fără nici o consecinţă practică, însă doar cîteva zeci de ani mai tîrziu, “din cauza asta” avem tranzistori şi toate electronicele moderne: telefoane mobile, calculatoare, televizoare şi ce mai vreţi voi. Plus sisteme de navigare în maşini, avioane, sateliţi. Plus aparate de RMN. Plus microscoape electronice. Plus laseri, frate! Aşa că cine ştie ce-o să aducă, peste douăj’ de ani, bosonul Higgs.

Dar pînă atunci să povestim puţin despre el. În anii de după cel de-al doilea Război Mondial a început să ia formă ceea ce se numeşte azi “Modelul Standard al Particulelor Fundamentale”. Care era ca un fel de tabel al lui Mendeleev, toate particulele cunoscute (şi unele încă nedescoperite) se aşezau frumos în căsuţele lor, erau prezise interacţiunile dintre ele, mă rog, într-un cuvînt modelul explica mai toată lumea cunoscută. Iar confirmările predicţiilor făcute pe baza lui erau spectaculoase. Dar exista o mică problemă: electronii (şi nu numai ei) nu aveau masă în modelul ăsta. Şi atunci domnul Higgs a inventat un cîmp care-i şi poartă numele. Interacţiunea particulelor cu acest cîmp le dădea acestora masă. Ca să înţelegeţi mai bine, o să folosesc o analogie imaginată de fizicianul John Ellis: cîmpul Higgs e ca o pîrtie de schi.

Cei cu schiuri alunecă frumos şi lin, fără prea multă interacţiune cu zăpada. Ăstea ar fi particulele fără masă sau cu masă foarte mică, precum neutrinii. Dacă cineva ar avea rachete de tenis în picioare (nu ştiu cum se cheamă, da’ eschimoşii le folosesc tot timpul) s-ar scufunda cîte puţin, ar interacţiona mai mult cu zăpada şi ar merge mai încet. Astea ar fi particulele mai grele. Iar un pantofar obişnuit s-ar scufunda la greu în zăpadă şi ar merge foarte încet. El ar reprezenta particulele foarte grele. Ca toate cîmpurile din fizică, şi cîmpul ăsta Higgs are o particulă asociată. I s-a spus bosonul Higgs şi fizicienii au căutat-o din anii ’60. În rest, găsiseră toate celelalte particule prezise de Modelul Standard. Ăsta era diamantul coroanei. Dacă-l găseau, ştiau că ideea din spatele Modelului Standard e bună. Dacă nu, aveau o problemă cît casa: era nevoie de cu totul altceva care să explice lumea din jurul nostru.

Ei bine, anul trecut, după ce folosesc de cîţiva ani binoclul magic de la CERN, fizicienii au ajuns suficient de siguri că l-au văzut pe eluzivul boson Higgs. Care-i atît de masiv, încît e nevoie de energii uriaşe ca să-l pună în evidenţă. Ştiţi voi: E=mc². Prin urmare, creatorul lui, care a avut curajul, acum patruzeci de ani, să şi-l imagineze ia, pe bună dreptate, premiul Nobel.  Iar dacă nu vă e totul clar, e firesc: în 3000 de semne, nici mie nu mi-ar fi. Dar, hei, e un început!

Text apărut în Caţavencii din 16 octombrie 2013.