Joaca de-a atomul

Duminică a fost ziua de naștere a lui Niels Bohr, cel care, acum 99 de ani, a venit cu o idee nouă pe piața de teorii în fizică: modelul atomic “planetar”. Iar Google chiar i-a dedicat un “doodle”:

Pe scurt, ideea stătea așa: electronii se învîrt în jurul nucleelor atomice cam ca planetele în jurul Soarelui. Doar că (și e un mare “doar”) electronii nu se învîrt așa, ca proasta, în jurul nucleului, ci numai pe niște orbite foarte clar stabilite (cuantificate, ăsta e cuvîntul folosit de fizicieni, dar nu vreau să vă sperii). Iar trecerea pe un nivel energetic superior sau inferior se face numai prin emiterea sau absorbția unei cantități foarte clar definite de energie. Adică un foton, sau – apare cuvîntul ăsta din nou – o cuantă de lumină.

Iar asta îmi aduce aminte despre cum le povesteam studenților despre fotoni și modelul atomic al lui Bohr. Cînd eram asistent și încercam să lămuresc și conceptul ăsta pentru tinerii învățăceii în ale astrofizicii, recurgeam adesea la un exercițiu riscant. Treaba era simplă: aveam, “pe scenă”, o masă și un scaun și mai multe mingiuțe colorate, una roșie, una verde și una albastră. Astea erau, pasămite, fotonii. Cel albastru avea energie mai mare decît cel verde, care avea energie mai mare decît cel roșu. C-așa-i treaba cu fotonii. Le explicam studenților că suma energiilor celor doi fotoni roșu și verde e fix cît energia deținută de fotonul albastru. După care, eu aflîndu-mă încă pe podea, le dădeam mingile, iar ei începeau să le arunce către mine. Dacă aruncau mingea roșie, nu făceam nimic. Era prea mică energia. Dacă-mi aruncau mingea verde, săream pe scaun. Dacă, apoi, îmi aruncau mingea roșie, săream de pe scaun pe masă. De-acolo emiteam un foton albastru (aruncam spre ei mingea albastră) și săream înapoi pe podea. Carevasăzică, podeaua, scaunul și masa erau nivelurile energetice permise, iar tranziția între ele se putea face doar prin absorbția/emisia unui foton corespunzător exact diferenței. Sigur că, de pe masă, aș fi putut sări și pe scaun, aruncîndu-le mingea roșie, și apoi înapoi pe podea, aruncîndu-le mingea verde.

De departe cel mai nasol era dacă-mi aruncau mingea albastră, ceea ce, desigur, făceau. Doar erau studenți, pramatiile. Păi, da, încercați voi să săriți direct pe o masă. Proful meu a făcut-o, pentru că așa-i știința, cere sacrificii. În cazul lui, sacrificiul a fost un picior în ghips.

Text apărut în revista Cațavencii din 10 octombrie 2012.