Einstein are dreptate chiar şi cînd greşeşte

Tot ţin de ceva vreme un subiect pe desktopşi deja l-am amînat de prea mult timp. Este vorba despre premiul Nobel pentru fizică de anul trecut. Nu de alta, dar foarte curînd vine, deja, Nobelul pe 2012, iar subiectul pentru care s-a luat premiul anul trecut e prea interesant ca să uităm de el. Mai ales că pretexte ar tot fi: referendum, invalidarea lui, Olimpiada…

Dar ca să intrăm în subiect trebuie să facem un ocol. Prin anii ’20, cînd Einstein, nesatisfăcut de faptul că ecuaţiile lui (din Teoria Generală a Relativităţii) sugerau un Univers în expansiune, în contradicţie cu propriile credinţe, a băgat în ele o constantă, pe nume Λ (lambda). Dup-aia nu i-a mai plăcut constanta asta, drept care a eliminat-o şi a numit-o „cea mai mare greşeală a vieţii lui“.

Timpul a trecut, iar pe la sfîrşitul anilor ’90 teoria (fără lambda) nu se mai pupa cu experimentele, drept care constanta a fost reintrodusă în schemă. De data asta, rolul ei a fost să „ajute“ la expansiunea accelerată a Universului, că aşa dădea din observaţii.

Da’ despre ce observaţii e vorba? Păi, în univers există multe stele duble. Iar în unele perechi există nişte steluţe care sug materia din companionul lor. Dar fac asta numai pînă cînd ajung de 1,4 ori mai masive ca Soarele, apoi explodează extrem de violent. Atît de violent, încît pentru o vreme depăşesc în strălucire galaxia-gazdă. Dat fiind faptul că explodează la o limită foarte clară şi cam în acelaşi fel, supernovele astea (că aşa se cheamă stelele care explodează astfel) pot fi folosite ca să aflăm distanţa pînă la ele. Ei bine, spre marea supriză a astrofizicienilor care au început să le urmărească, ei au constatat că multe supernove foarte îndepărtate sînt, de fapt, mai îndepărtate decît ar fi trebuit să fie. Cu alte cuvinte, cîndva, în trecut, Universul a început să-şi accelereze expansiunea. Pa-da-bum! Ecuaţiile lăsate de Einstein, da’ alea fără constantă, dădeau cu virgulă! What to do, what to do? Păi, simplu: îi dăm dreptate ciufulitului din nou, reintroducem constanta, da’ îi schimbăm rolul şi o rebotezăm „energie întunecată“.

Pentru aceste observaţii (deosebit de dificil de făcut şi teribil de ingenioase) şi pentru interpretarea lor, care impunea energia întunecată ca ipoteză, au luat două echipe, nu una, Nobelul în fizică pe 2011. Prima este condusă de către Saul Perlmutter, în cealaltă capul răutăţilor este Adam Riess.

Şi abia acum vine provocarea: la cum stau lucrurile acum, Universul zilelor noastre este compus cam din 70% energie întunecată, 25% materie întunecată şi numai 5% chestii pe care le vedem şi le înţelegem mai bine, cum ar fi hidrogen şi heliu, stele, neutrini şi alte chestii, mai grele. Dar, despre misterele „întunecate“ ale Universului, în e­pisoade următoare.

Text publicat și în Cațavencii din 1 august 2012.