Singur pe acoperișul lumii noastre

Sfîrșitul clasei a douăsprezecea m-a luat, cumva, pe neașteptate: pierdusem tot trimestrul III, adică ultimele și cele mai frumoase zile de liceu, pe motiv de apartenență la lotul național de fizică, o pierdusem pe prietena mea, pe același motiv (lotul era la București, iar ea la Bacău) și pierdusem unul dintre locurile la Internaționala de Fizică din acel an, tot din cauza nenorocitului de lot (mă rog, asta e o scuză inventată acum, de fapt am fost doar mai slab decît ceilalți cinci din fața mea).

Îi mai pierdusem și pe prietenii mei, care, imediat după Bac, o tăiaseră spre Făgăraș, în timp ce eu dădeam un examen la Iași, pentru o bursă franțuzească. Pe care, fiind de pe atunci un anglofil convins, am pierdut-o la rîndul ei, evident. Dar nu îmi păsa prea mult: luasem cu mine rucsacul și cortul de o persoană, hai, una și jumătate, și, imediat după examenul ratat, am sărit în celebrul tren al foamei: acceleratul Iași-Timișoara. Se întîmpla într-o luni, iar motivul grabei mele și al faptului că mi se fîlfîise de bursă, cîtă vreme nu pierdeam trenul, era extrem de simplu și de important: proaspăt-fosta mea prietenă, aflată alături de prietenii mei în Făgăraș, mă angajase într-un pariu: că nu voi ajunge pînă marți la ei, la cabana Bîlea-Lac. Vă dați seama, acum, pentru mine miza nu era cea oficială, o pîrlită de ladă de bere! Ce naiba, mă părăsise, practic, la banchetul de sfîrșit de an și trebuia să-i demonstrez, complet inutil, dar măcar așa, din orgoliu, la ce dăduse cu piciorul.

Celor care n-au fost, pe vremuri, în acceleratul Iași-Timișoara o să le spun doar atît: norocul vostru! Tradițional, trenul ăsta era burdușit de tot felul de moldoveni care mai de care mai încărcați cu papornițe ciudate, de haine cu mirosuri nedeterminate, de băutură ieftină, de animale de lapte, ouă, carne, companie și cine-mai-știe-ce. În plus, mai toți (ca moldovenii, na!) erau nevorbiți de-o sută de ani, deși de-abia încheiaseră, pe peron, altă sută de ani de stat la taclale cu rudele însoțitoare la tren. (Stop-joc! E ca în cazul bancurilor cu evrei, scoțieni sau dentiști: sînt moldovean, deci am voie să mi-i iau la mișto!) Ei, și în după-amiaza aia, pasămite, tocmai ce-o rupseseră cu tradiția, pe modelul “buy one, get one free”. Adică totul era dublu de mare, dublu de aglomerat, dublu de gălăgios, dublu de mirositor și dublu de ieftin. “Dublu de ieftin” înseamnă, evident, la juma’ de preț și se referă la băutură. Care, după ce că era la juma’ de preț, ajunsese și la un sfert din calitatea originală. Știu pentru că a trebuit să beau și eu, cu riscul de a păți cine știe ce nenorocire, alternativa fiind, în cazul în care aș fi refuzat, să pățesc o nenorocire și mai mare. 
După o astfel de noapte, să fiu literalmente vărsat pe un peron, undeva pe la Cîrța, a fost ca și cum m-aș fi născut din nou. Am adormit deci ca un prunc, iar, după o oră de somn adînc pe un scaun tare, un cîine care detectase borcanul cu jumări pus grijuliu de părinți (în ciuda insistențelor mele că “nu se merge cu borcane pe munte, mă faceți de rîs!”) a reușit să mă trezească. Nu vă spun cum. Am reușit, destul de repede, să spăl cracul ăla al blugilor și am pornit spre baza muntelui, unde începea Transfăgărășanul. Planul era simplu, timp era destul: luam telecabina, ajungeam cu cîteva ore înainte de deadline, îmi luam berea, fata se uita apreciativ, și gata!

Ha! Dar credeți că norocul îi ajută întotdeauna pe cei cutezători? Telecabina fusese suspendată în dimineața respectivă: sus era furtună, vînt puternic, ningea în draci (deși era jumătatea lui iulie!) și… bla-bla-bla. Mașinile începuseră să nu se mai aventureze, pentru că se raportaseră și ceva căderi de bolovani. Să urc la picior pînă acolo nici nu se punea problema, aș fi pierdut timpul și, implicit, pariul. M-am așezat, așadar, demoralizat, la marginea drumului și e posibil să fi ațipit, pentru că următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost un claxon. Un neamț inconștient voia totuși să treacă dincolo, în Regat, și a intrat în vorbă mizînd, pe baza echipamentului și a aerului puțin pierdut, pe faptul că poate și eu eram străin. Am sărit în mașina lui și pe drumul înspre Bîlea am văzut, într-adevăr, bolovani uriași ¬desprinși din munte. Pînă la un punct, unde n-am mai reușit să vedem nimic, în afara unei ceți de care eu nu mai cu¬nos¬cusem niciodată. Acum, dacă ați urcat vreodată pe Transfăgărășan, știți că fix în cel mai înalt punct al șoselei există un tunel lung și cotit. Ei bine, eu nu știam asta. Și, cum nici măcar marginea șoselei nu era vizibilă, am trecut prin el (ne-am prins că-i tunel pentru că brusc aveam nevoie de faruri pentru a continua să nu vedem nimic în față), iar pe partea cealaltă, la nici cincizeci de metri, am zărit o cabană. Ceața se risipea, ba chiar se zărea, vag, și soarele. Fericit, ignorînd faptul că nu se vedea nici o mișcare și – mai important – nici lac nu se vedea (căutam Bîlea-Lac, nu?), am oprit mașina, i-am mulțumit omului, iar el dus a fost.

După treizeci de secunde de contemplare a plăcii de pe cabană (“Cabana Cota 2000”, sau cam așa ceva), fix deasupra lacătului de pe ușă, și încă un minut de privit pe hartă ca vițica la zambilică, am ajuns la o concluzie pe cît de inevitabilă, pe atît de dureroasă: eram pe versantul sudic. Adică trebuia să mă întorc prin tunel. Care avea 900 de metri. În curbă. Și ceață. Și întuneric. Fin’că un deștept îmi făcuse varză lanterna în tren, cu un bocanc neintenționat, dar neașteptat de eficient. Mă luase și frigul, pentru că, așa cum vă spuneam, sus era zăpadă. Multă. Am hotărît să-mi fac o lampă din borcanul cu untură, drept care l-am golit, i-am spart fundul și am băgat bricheta în el (scuze, tata, da’ mi-a fost milă să-ți spun adevărul despre sfîrșitul jumărilor!). Flacăra a rezistat exact doi pași în curentul tunelului. Curajos, am hotărît să-l trec pe întuneric, cu mîna stîngă mereu în contact cu peretele. Pînă am descoperit două lucruri: o nișă destul de amplă în perete (și suspect de zgomotoasă într-un mod care mie, atunci, mi-a sunat a mormăit) și, pe cale de consecință, faptul că, totuși, curajul meu nu era chiar atît de mare. Drept care am făcut cale întoarsă către Cota 2000. Încă o privire pe hartă, încă o soluție: ¬exista traseu marcat pe deasupra tunelului! Eliminarea noii variante a venit după nici cinci minute de urcat. Din cauza unei reguli deștepte: cîtă vreme nu reușeam să văd marcajul următor, nu înaintam. Regula a intrat în aplicare mai repede ca picioarele mele în zăpadă. Care, nu știu dacă v-am spus, era din abundență.

Gluma se îngroșa: nu numai că pierdeam berile, dar îmi aruncasem singura mîncare mai consistentă și eram captiv pe munte, în frig și zăpadă, fără un adăpost serios. Plus că auzisem, pe bune, că ar fi grămezi de urși prin zonă. Mi-am scos micul toporaș din dotare și am spart lacătul de la depozitul cabanei: eram parțial salvat, a fost prima dată în viață cînd mi-a zîmbit un lemn. De fapt, o stivă de lemne. Booon! Dar unde voi dormi? Cabana avea și niște mici anexe, care – ura! – nu erau închise, am constatat eu după o scurtă explorare. Iar în anexe erau paturi și saltele. Era clar: urma să fac focul pe undeva, să pun două saltele una peste alta, cortul și sacul de dormit între ele, și să sper că nu îngheț pînă am să mor de foame. Mi-am desfăcut cortul și sacul de dormit, mi-am amenajat metodic culcușul și am mai pus două pulovere pe mine. Adică pe toate. După care am căutat, aproape degeaba, ceva de mîncare prin rucsac. Mă rog, nu era chiar atît de dramatică situația, aș fi putut să o iau oricînd la vale spre Sud, dar cumva mă blocasem la sticlele alea de bere. Și la fată. Și-mi imaginam, deja, cum mă vor găsi acolo, într-un mare cub de gheață, eventual cu poza ei în mînă, să sufere și ea nițel. Nu conta că n-aveam o atare poză la mine. Imaginea era straniu de reconfortantă. Fiindcă aducea, vag, cu eroismul lui Robert Scott la Polul Sud.

Ei, și cum visam eu așa cu ochii deschiși, am auzit cel mai frumos sunet de pe pămînt: tusea inconfundabilă a unui GAZ din ăla rusesc! Ca indienii în filme, am ieșit în șosea și am privit, cu mîna pavăză împotriva luminii, pe șarpele Transfăgărășanului. YESSS! Eram salvat! O mașină cu însemne militare urca, dar foarte greu, înspre mine. Am fugit în anexa unde-mi desfăcusem angaralele, le-am luat pe toate în brațe și le-am trîntit în mijlocul șoselei. Urma să adopt o poziție rigidă, de imperator roman, cu mîna întinsă ferm: STOP! După un timp oarecare (v-am zis că urca foarte greu), am început să mă uit impacientat la ceas și să-mi fac, totuși, rucsacul la loc, din lipsă de ocupație. Dar cînd GAZ-ul a ajuns lîngă mine, n-am ezitat nici o secundă: am început să dau din mîini ca un apucat, să strig și să mă rog de cei dinăuntru să mă ducă și pe mine la Bîlea-Lac. Unde am ajuns cu vreo zece minute înainte de prînz, ora de cîștigare a pariului. Drept care m-am tăvălit puțin prin zăpadă ca să par mai fioros și mi-am făcut o intrare triumfală la 11,57. Aș fi mers pe “11,59,55”, da’ mi-a fost teamă să nu-mi fi rămas ceasul în urmă. În urma privirii apreciative a fetei, am consimțit să împart berile cu restul. Mai ales că o vodcă era mai potrivită cu temperatura și temperamentul meu, la momentul ăla.

Două zile mai tîrziu, am ajuns și pe traseul de creastă. Unde, după un loc căruia-i spune “La trei pași de moarte”, puțin după “Fereastra Zmeilor”, o zonă din aia ca în filme, cu perete în dreapta și rîpă în stînga, mi s-a pus un cîrcel (era zăpadă pînă la genunchi, iar noi eram cam tembeli și prost echipați), m-am dezechilibrat din cauza unui casetofon care, nu știu cum, ajunsese, prost legat, în vîrful bagajului meu (cre’ că m-a rugat fata cu pricina să-l duc, nu văd altă explicație), și am alunecat la vale niște metri răi de tot, că buni sigur nu erau. M-au oprit unghiile. Înfipte în pămîntul înghețat, prin zăpadă.

Ei, dar cu cine credeți că am împărțit sacul de dormit la cabana Podragu în seara aia? (Nu mai aveau nici lemne de foc, măgărușii cu provizii nu ajunseseră încă, iar frigul era crunt, deci ne-am înghesuit cîte doi în pat.) Hehe, n-o să ghiciți niciodată! Cu fata în nici un caz, fiindcă, între timp, își găsise pe altul…