«

»

Dec 03 2010

Există viață după Marte?

Bre, m-au înnebunit ăștia de la NASA: de cîteva săptămîni, se vorbește de Administrația Națională a Aerului și Spațiului de parcă-i o transnațională în curs de cheltuire a ultimelor resturi din bugetul de marketing pe anul ăsta. Împreună cu cîțiva prieteni, am identificat trei posibile variante: 1) au un om nou de marketing/PR, care vrea să le arate șefilor că n-au dat banii degeaba pe el; 2) îi pasc reducerile bugetare, drept care arată și ei că nu stau degeaba; sau 3) s-au calmat oamenii de presă din România și ne oferă subiecte cu adevărat interesante. Neah, hai să fim serioși: punctul 3) n-are cum să fie adevărat cîtă vreme mai sînt țîțe și crime de servit în tabloide.

Mai nou, NASA a avut o altă conferință de presă, ca să ne anunțe descoperirea unei bacterii care halește arsenic, în lipsă de altceva. Cică asta ne arată că viața poate lua forme foarte ciudate și la noi, pe Terra, darămite în spațiu, unde cine știe ce minuni mai pot viețui.

Pînă una alta, mai avem forme ciudate de viață pe Pămînt:

Dar să revenim: conferința NASA mi-a adus aminte de o ecuație faimoasă, care încerca să cuantifice probabilitatea apariției vieții extraterestre în galaxia noastră. Cît de mare e riscul să fim invadați de oamenii stelelor? Astrofizicianul Frank Drake a încercat, prin anii ‘60, să pună probabilitatea de existență a vieții extraterestre într-o ecuație. Celebra „ecuație de la Green Bank“.

Cam de atunci, din 1960, s-a născut domeniul exobiologiei, care studiază viața extraterestră. Și care nu e o glumă: adună cercetători din domenii atît de diverse precum astrofizica și științele sociale. Ecuația de care vorbim a fost atît de des citată de către Carl Sagan, încît, pe alocuri, e cunoscută chiar drept „ecuația Sagan“ (omul era un mare susținător al proiectelor de căutare a inteligenței extraterestre, sau SETI). Formula e simplă, dar, ca toate lucrurile simple, destul de puternică, și calculează numărul de civilizații extraterestre din galaxia noastră care ar putea comunica cu noi (N). Iaca:

N = R* × fp × ne × fl × fi × fc × L

Valorile luate în calcul de Drake în 1961 dădeau pentru N o valoare de 10. Adică ar exista cam zece civilizații în galaxie care ar putea intra în contact cu noi. Între timp, mai toți factorii ecuației au ajuns să fie cunoscuți mai bine, iar noi vom vorbi despre estimările curente, ocazie cu care explicăm și toate f-urile astea de mai sus. Hai să le luăm în ordine: R* este viteza anuală de formare a stelelor în galaxia noastră (care are doar 200-400 de miliarde de stele), adică 10, zicea Drake. 7, spun acum NASA și ESA. fp este procentul dintre aceste stele care au planete. În 1960, fără nici o bază științifică, băieții de la Green Bank spuneau că fp este cam 0,5. Acum se știe că cel puțin 10% dintre stelele similare Soarelui au planete. Dar noi reușim să vedem azi doar planetele foarte mari, precum Jupiter, deci procentul ar fi, de fapt, de 20-60%. Dintre stelele ca Soarele. Care reprezintă cam 10% din toate stelele galaxiei! ne e numărul mediu de planete din fiecare sistem solar care ar putea adăposti viața. Drake spunea că ne= 2. Astăzi se știe că majoritatea sistemelor solare sînt puternic excentrice (orbite foarte alungite), deci n-ar permite existența vieții pentru că, periodic, planetele ar ajunge fie foarte aproape, fie foarte departe de steaua lor. Pe de altă parte, există zone habitabile și în jurul altor tipuri de stele, deci o estimare foarte pesimistă ar fi că ne>0,005. Am trecut prin trei dintre cei șapte factori ai ecuației Drake, pînă aici. Să vedem și noi, la urma urmei, cîți omuleți mici și verzi ar putea ajunge să ne spună „Take me to your leader. Dar nu prin traficul ăsta infernal. Auzi, știi ce? Hai că vă ducem noi cu farfuria“.

Dacă primii trei factori, de mai sus, sînt mai ușor de evaluat, ceilalți patru au iscat dezbateri considerabile și o mai fac și acum, din simplul motiv că, pe bune, nimeni nu are habar cum să-i calculeze într-un mod riguros. Prin urmare, cele ce urmează sînt un fel de ghiceală pe baze semiștiințifice. Dar, pe măsură ce trece timpul, se reduce „semi“-ul și crește partea de „științifice“.

fl e fracțiunea dintre planetele care ar putea susține viața pe care viața chiar se dezvoltă. Drake era extrem de optimist, credea că acest factor e chiar 1. Cu alte cuvinte, peste tot pe unde viața ar putea apărea, o va și face. Pe de altă parte, cercetătorii contemporani, un pic mai rezervați, cred că fl e lejer mai mic: Charles Lineweaver a estimat, în 2002, conform unor argumente statistice bazate pe timpul necesar vieții pentru a evolua pe Terra, că fl > 0,13 pentru planetele care au existat de cel puțin un miliard de ani. Următorul factor, fi, reprezintă procentul planetelor cu viață pe care ar putea exista inteligență. Fără nici o bază științifică, să zicem că are valoarea de 0,01. Adică una din o sută de planete cu viață va avea și inteligență. Deși, sincer, procentul ar putea fi lejer mai mic, dacă ne gîndim că multe dintre sistemele solare ale galaxiei s-ar putea găsi în zone cu radiații excesive. Dintre aceste civilizații inteligente, fc reprezintă fracțiunea celor care pot și sînt dispuse să comunice. Deși am fi tentați să spunem că toți deștepții vor să se audă vorbind, vom lua iarăși o valoare mai mică: 0,01. L este speranța de viață a unei astfel de civilizații inteligente și comunicative. Cum istoria noastră radio are doar 70 de ani, ar fi greșit să o luăm ca reper. Cea mai populară valoare este de vreo 10.000. Minimum.

Toate astea adunate la un loc (mă rog, de fapt înmulțite) ne dau N=7 × 0,05 × 0,005 × 0,13 × 0,01 × 0,01 × 10.000 = 0,0002. Adică noi nu existăm! (Sau, cine știe, nu sîntem inteligenți ori comunicativi!)

În apărarea acestei ecuații, să spunem doar că am ales doi factori extrem de mici pentru fracțiunile de stele cu sisteme solare și, dintre acestea, cu planete locuibile. De fapt, cele două valori sînt doar limite inferioare certe, iar pe măsură ce descoperim noi planete extrasolare, ele cresc, practic, de la zi la zi. Să nu mai vorbim că niște numere doar puțin mai optimiste duc la N>5.000! Pînă una-alta, ecuația de mai sus este, în cuvintele creatorului ei, doar o modalitate de a ne organiza mai bine ignoranța.

Uite, de exemplu, cîteva estimări, pe care le-am găsit după o cercetare exhaustivă, pe Wikipedia.

1. Cea curentă (să-i spunem, fără nici o noimă, “cea mai realistă”):

R*=7/an, fp=0,5, ne=2, fl=0,33, fi=0,01, fc=0,01 și L=10.000 ani, adică

N = 7 × 0,5 × 2 × 0,33 × 0,01 × 0,01 × 10.000= 2,31 (în orice moment există două civilizații care comunică în galaxie, dar și vreo două sute care pot comunica și nu încearcă).

2. Cea mai pesimistă, care presupune că planetele bune pentru viață sînt rare, viața nu devine inteligentă foarte des, iar civilizațiile inteligente nu o duc prea mult:

R* = 10/an, fp = 0,5, ne = 0,01, fl = 0,13, fi = 0,001, fc = 0,01 și L = 1.000 ani, adică

N = 10 × 0,5 × 0,01 × 0,13 × 0,001 × 0,01 × 1.000 = 0,000065 (mai rău ca cea de mai sus, sîntem și mai singuri, și mai excepționali).

3. Una mai optimistă, care consideră că planetele sînt destul de comune, viața apare mereu pe planetele favorabile apariției ei, 10% din civilizații devin capabile și dornice să comunice și se extind în propriul sistem solar timp de 100.000 de ani:

R* = 20/an, fp = 0,5, ne = 2, fl = 1, fi = 0,1, fc = 0,1 și L = 100.000 ani, deci

N = 20 × 0,5 × 2 × 1 × 0,1 × 0,1 × 100.000 = 20.000 (ar exista destul de multe civilizații, deși cea mai apropiată tot ar fi pe la 1.500 de ani-lumină distanță).

Arthur Clarke spunea că “uneori credem că sîntem singuri în Univers, alteori credem că nu. În ambele cazuri, ideea este copleșitoare”. Cît despre mine, prefer speranța că nu sîntem singuri. Pentru că atunci, vorba altui “greu” al spațiului, Carl Sagan, Universul ar fi “just an awful waste of space”.

19 comments

Skip to comment form

  1. Mostrofontz

    Sunt tot mai multi cei care cred ca viata (e drept, nu neaparat inteligenta) poate exista pe sateliti gen Europa, Titan, etc. N-ar trebui sa-i punem si p-astia cumva la socoteala in ecuatie, s-o mai “updatam” cumva? Ca un gigant, eventual mai mare decat Jupiter, poate avea lejer un satelit cam ca Marte, nu?

    1. Tata Uraniu

      Foarte corect e ce spui tu, Mostrofontzule. În fracțiunea aia, n_e, include, cică, și sateliții planetelor gazoase mari. Mai ales că, dacă te uiți la sateliți precum taman ăștia doi pomeniți de tine, condițiile nu sînt tocmai adverse apariției vieții.

  2. Mostrofontz

    „Take me to your leader. Dar nu prin traficul ăsta infernal. Auzi, știi ce? Hai că vă ducem noi cu farfuria“.
    Pai daca vine asta la mine, io la cin’ sa-i duc, la Base? Pai mai bine le zic: “stii ce? Bere puteti bea si cu mine, mai vorbim si noi de ce mai e nou in galaxie, poate imi prezinti si tu niste extraterestre de-ale tale. Si ai grija cu farfuria aia unde-o lasi, sa nu-ti ia astia jentile si stergatoarele de meteoriti…”

    1. Tata Uraniu

      😆
      Iar dacă Băse e plecat, extratereștrii ar trebui duși nu la Geoană, ci la Boc. Sau, dacă ăsta micu’ e ocupat, la premiantă.
      Toate variantele ar fi proaste. Vorba ta, mai bine îi iei, frumos, la o bere și le faci un desen.

  3. Mostrofontz

    Ar fi bine sa mai fie niscai extraterestri d-astia pe undeva. Io unu’ nu-s pretentios, nu-mi trebuie musai farfurii zburatoare si razboiul stelelor, m-as multumi si cu o colonie de bacterii, hai poate si niste pesti alienesti. Eventual pe unul din satelitii astia, ca-s mai aproape si mai usor de ajuns la ei…

    1. Tata Uraniu

      Daaa, pe un Europa, gen. Sau, măcar, să găsim ceva urme de viață pe Marte. Da-ți dai seama ce măsuri de decontaminare ar lua ăștia, pentru cei reveniți pe Pămînt?

  4. George

    eu as paria pe explicatia nr 2 – vor sa le reduca bugetul la anu’ si acum vor sa arate ca nu stau degeaba 😛

  5. Mostrofontz

    Sa stii ca de multe ori m-am intrebat in legatura cu decontaminarea. Nu cred insa ca o sa fie nevoie prea curand de asa ceva: e muuult mai ieftin sa trimiti sonde automate decat oameni. Nu mai tin minte pe unde am citit o estimare a costului unei misiuni umane pe Marte (dus-intors): circa 1 trilion de dolari (PIB-ul Germaniei e pe undeva pe la 3 trilioane, iar al SUA pe la 13-14). In conditiile actuale, zau ca nu stiu cine ar da banii astia pe asa ceva…

    1. Tata Uraniu

      E drept că primul pas va fi clar ceva gen Lunohod/Mars Rover. Iar costurile unor astfel de misiuni umane sînt, evident, ridicol de mari. Pe de altă parte, și Apollo a costat mult în draci. E drept, acolo banii se aruncau pe considerente politice/strategice, mai ales de imagine. Da’ mai știi ce planuri mai au ăștia?

      1. Mostrofontz

        Apollo a fost altceva, cum bine zici: era in plin razboi rece, conta mai mult imaginea decat banii. Americanii erau dispusi sa dea bani pentru asta, mai ales dupa serialul “Enterprise” (ca doar de-aia au botezat-o asa pe prima naveta…)
        Cand eram in SUA am vorbit deseori cu un profesor batran, care imi spunea cum era inainte la ei. National Science Foundation (inffintata in 1950) era initial ceva mai mult simbolic, cu un buget de toata jena. Asta pana in 1957 (cand URSS a lansat Sputnik-ul). Cred ca s-au speriat atat de rau incat au crescut bugetul cu 100 de milioane de USD pentru 1959 (de vreo 3 ori). Si au tot continuat sa dea bani la greu; prin ’68 ajunsesera deja la aproape jumatate de miliard.
        Si imi amintesc si manuale de scoala (romanesti) din perioada aia (sfarsitul anilor ’50), ramase prin pod de la diversi, si rasfoite in zilele ploioase de vacanta. Scria in introducere cum URSS deja a devansat SUA in cursa pentru cucerirea spatiului cosmic (citez din memorie), si cum o sa le-o ia inainte in toate, cu stiinta sovietica, bla, bla…
        Asa incat Kennedy si-o fi zis (ailalti il trimisesera si pe Gagarin): bai ne costa de ne rupe, da’ tre’ sa gasesc ceva, ca rade lumea de noi. Asa ca i-a dat banu’ lu’ Wernher von Braun si i-o fi zis (banuiesc…): ba, vezi cum faci si-mi trimiti oameni pe Luna, si mi-i si aduci inapoi. Na, ia d-aici cateva zeci de milioarde pentru inceput, si cand se termina vii si mai ceri!

      2. Tata Uraniu

        Corect, acolo a contat enorm politichia. Și mai ales cursa înarmărilor, și tot războiul rece. Că i-au speriat rău rușii la început…

  6. Mostrofontz

    Sorry, serialul era Star Trek; cred ca mi-a mers aiurea Ctrl-V-ul…

  7. outwest

    Faina carte de internet (parca de “foaie de internet” cetit-am ieri pe aici). Ca veni vorba de first contact: http://itsrocketsciencebaby.posterous.com/lets-say-youre-the-first-human-ever-to-make-a Mi se pare de bun simt. 🙂

  8. alexmeebo

    Extraterestrii sunt printre noi…de cand i-am votat.
    Base e leader..Boc e micul martian,Stolo e mr.Spock…Blaga e klingonian…si exemple ar mai fi dar nu vreau sa-i divulg pe toti..mi-e frica de raza mov….na ca mai zic unul:patronul lui FC Timisoara e Jabba the Hut.. 😯

  9. Sebastian

    A mai descoperit “Kepler” un “earth-like planet” cum le numea Dimitar Sasselov la TED.
    http://www.nytimes.com/2011/01/11/science/space/11planet.html
    In traducerea mea insa a descoperit o obstructie e luminii pe un soare la 500 de ani lumina distanta, obstructie care foarte probabil e data de o planeta de dimensiuni relativ mici. Toata smecheria e ca sunt (cercetatorii adica) in stare sa “ghiceasca” unde sunt planete mai mici decat Jupiter, chestie noua de altfel. Dar ca sa le numesti “earth like planets” cand tu de fapt de abea le vezi ca pe niste puncte cu ajutorul unor super telescoape, mie imi suna a publicitate falsa sau cel putin exagerata.
    La fel cum mi-a sunat si un alt cercetator, de data asta din biologie, care proclama ca a sintetizat artificial viata.

    Cred ca pana nu descoperim o metoda de a calatorii mai repede decat lumina (sau ma gandesc ca macar comparabil) nu prea o sa aflam informatii spectaculoase despre Univers.

  10. Tata Uraniu

    Aveam un curs, la un moment dat, cu un tip de la Berkeley care era tăticul descoperirii de exoplanete: Geoff Marcy. Direct de la sursă, așadar, știu cum e faza cu “earthlike planets”. Atenție: cînd ăștia spun “earthlike” nu înțeleg, neapărat, o planetă de dimensiunile Terrei, ci doar compoziția ei, în genere sînt nițel mai mari. Din detalii minuscule ale spectrului absorbit de planeta respectivă poți spune din ce e făcută atmosfera. Mai ai detalii despre masă, iar în cazuri rare poți avea norocul ca planeta respectivă să “eclipseze” (vorba vine) steaua-mamă, și toate chestiile astea se pot măsura, în ultimii ani. Ceea ce-ți permite să obții o ploaie de date, care să-ți spună cu oareșce certitudine ce e cu planetuța respectivă. De altfel, o să povestim mai multe despre asta într-un episod viitor. Să știi că nu se aruncă așa, ca proștii, să afirme diverse chestii. Nu de publicitate au băieții nevoie…

    1. Quasy

      Mai e insa o chestie foarte importanta: mai toate “earthlike” planets descoperite pana acum, sunt la distante foarte mici de stelele lor (comparate cu distanta Pamant – Soare). Asta din cauza ca majoritatea planetelor “mici” descoperite pana acum, au fost descoperite in ultimii cativa ani, iar pt a putea descoperi o planeta de dimensiunea pamantului la o distanta de 1AU, ai nevoie de cativa ani de verificare a datelor (planeta aia trebuie sa treaca prin fata soarelui de cateva ori (cel putin 3) ca sa poti sa zici ca e un fenomen repetabil).

      (eu zic ca toate earthlike planets descoperite pana acum sunt prin metoda eclipsarii… in cazul planetelor mici efectele gravitationale ale planetei asupra stelei sunt mult prea mici ca sa putem sa detectam un “wobble” in pozitia stelei; iar observatia directa iese complet din calcul cu telescoapele actuale; steaua e mult prea stralucitoare ca sa mai poti sa detectezi o “lumanare” in “umbra” ei (eventual in viitor, cu ceva telescoape pe orbita + interferometrie poate se rezolva problema asta)

      1. Tata Uraniu

        Pe planetele mici cel mai ușor le detectezi prin microlensing (deci amplificarea temporară a radiației provenite de la stea, cînd planeta trece prin față și funcționează ca o lentilă gravitațională. Ceea ce presupune tranzit, e drept), o să ajungem să povestim și despre asta. Într-adevăr, la planete de genul ăsta perturbațiile induse în dinamica stelei sînt prea mici ca să te folosești de Doppler (adică să cauți wobble-uri). De asemenea, parcă îmi amintesc și că majoritatea planetelor ca Pămîntul au fost descoperite în jurul unor pitice roșii, deci ceva lejer mai mic decît Soarele.
        O singură planetă, din cîte rețin io minte, a fost descoperită ca “sursă” de lumină pe lîngă steaua în jurul căreia orbita, dar, e drept, nu sînt 100% la curent cu ce s-a mai întîmplat în ultimii doi-trei ani.

  11. Savoir Faire

    Pai da, orbita trebuie sa fie cat de cat “rotunda” atata timp cat are un singur soare.
    Da’ ma gandesc ca daca are doi sori trebuie sa aiba si o atmosfera al dracului de mare,intinsa, poate chiar densa deci este plauzibil ca planeta sa la randul ei mare.
    De obicei cand planeta e mare, ea este si gazoasa.
    Problema este ca atunci cand ai doi sori, riscul ca acestia sa absoarba planete devine super mare, mai ales cand este vorba despre o planeta gazoasa.
    No’, mai stim ca pentru o viata simila cu a noastra este nevoie de apa si pe o planeta gazoasa destul de apropiata pe cei doi sori e cam greu sa gasesti.
    Ma gandesc totusi ca fenomenul “viata” teoretic se poate naste in multe locuri din universul stiut de noi, dar totusi ma gandesc ca viata este doar o adunatura de conditii speciale si exceptii de la regula, asa cum este patratul in coparatie cu rombul,dreptunghiul sau trapezul. 😀

Leave a Reply to Savoir Faire Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *


Warning: Invalid argument supplied for foreach() in /home/rsimon56/public_html/sciencefriction.ro/wp-content/plugins/smilies-themer-toolbar/smilies-themer-toolbar.php on line 450