Cum aruncăm noi atmosfera în aer

Tot mai frecvent am văzut la televizor cum, peste vară, seceta a mai lăsat cîte un sat din dulcele nostru climat temperat-continental fără apă. Deocamdată încă e știre. În cîțiva ani, știrea va fi că satul cu pricina are apă. Asta,  dacă știrea cu pricina nu va fi înecată nu cumva vom avea parte de vreun cloud breaking news, ruperile de nori lăsînd respectivul sat și fără case. Dar nici asta nu va mai fi știre. Deci înapoi la CO₂.

Susțineam, ieri, că gazele de seră ne pierd nouă vremea. De tot. Și, în particular, nemernicul ăsta de dioxid de carbon. Știu, Mostrofontz va sări să spună, pe bună dreptate, că vaporii de apă sînt gazul de seră ăl mai prima-ntîi. Dar ciclul apei în natură este mai bine reglat (de către ea însăși), la fel cum și ciclul carbonului ajunsese la un echilibru. Ei, surplusul de CO₂, mic, dar constant, dă peste cap acest echilibru, și asta are consecințe greu de calculat. Mai mult dioxid de carbon în atmosferă înseamnă o creștere a temperaturii, care duce la dereglarea ciclului apei, cu mai mulți vapori în atomosferă, care duce la mai mult dioxid de carbon, care… Departe de mine să susțin cele de mai jos cu fanatism. Le prezint, pentru a vă face o idee, așteptînd să fiu contrazis unde greșesc. Dar să revenim puțin la ciclul carbonului.

În atmosferă există pe la vreo trei mii de miliarde de tone. Adică, în volum, 390 ppm (părți pe milion) (sursa graficului și informației: NOAA), cu vreo 110 ppm mai mult decît în perioada preindustrială. Din arderea carburanților fosili și deforestare, oamenii aruncă, anual, încă vreo 33 de miliarde de tone de dioxid de carbon (comparativ, vulcanii dau cam 130-230 de milioane de tone anual, deci un fleac, sub 1%). Asta, la nivelul anului 2008, în creștere față de 7,78 miliarde de tone emise din deforestare și arderea carburanților fosili în 1990 (zice aici, date publicate de către Global Carbon Project). E drept, 95% din dioxidul de carbon care ajunge în atmosferă ar fi ajuns acolo și fără oameni: din respirația plantelor, din procese fizico-chimice la interfața dintre sol, oceane și atmosferă, din moartea și biodegradarea ființelor vii: 220 de miliarde de tone pe an.

„Aa, păi nu noi sîntem de vină!“, veți spune. Și veți spune greșit, pentru că prin „fîntînile naturale de CO2“, adică fotosinteză și difuzie în oceane, toată această cantitate (și încă ceva în plus, acum vreo 55% din ce emitem și noi) este retrasă din atmosferă, în așa-zisul „ciclu al carbonului“, păstrînd constantă proporția gazelor de seră pe ultimii 10.000 de ani. Ce apare nou în aer (aproape 3% pe an) e dat de oameni. Iaca un exemplu al acestui ciclu în figură (cifrele sînt în miliarde de tone de carbon, să nu vă încurcați).

Da’ hai să ajungem și la efecte. Majoritatea carbonului e păstrat în oceane (cu mult mai mult ca în orice alt rezervor). Dar creșterea temperaturii acestora reduce solubilitatea CO₂ în apă, deci tot mai puțin va fi păstrat acolo. Mîna omului aruncă CO₂ în atmosferă. Crește puțin temperatura, drept care se mai evaporă ceva din oceane, ceea ce aruncă și mai mult CO₂ și vapori de apă în aer. Temperatura crește, apa se dilată, se mai adaugă ceva din dezgheț, cu un metru în plus la oceane se duc naibii 120 de milioane de oameni. Pe puțin. În plus, ăia de la altitudine, care aveau apă doar din ghețari, acum deja n-o mai au. Zece milioane numai în Peru! Ce să vă mai spună tata? Că temperaturile crescute duc la mai multe focuri gigantice, care bagă și mai mult CO₂? Că frecvența și durata secetelor și precipitațiilor extreme vor crește? Că, din cauza căldurii, iarna vor fi mai mult ploi torențiale, care vor spăla solul, distrugînd vegetația și ducînd la inundații primăvara, care vor spăla iar solul și vor duce la secete/ deșertificare vara? Că dispariția ghețurilor/zăpezilor înseamnă o reflectivitate mai scăzută a Terrei, deci și mai multă energie înmagazinată drept căldură? Că bolile tropicale, precum malaria, vor fi o chestie cotidiană și pe la noi?

Și asta e o clasă de scenarii în care modificările au loc treptat. Cele bruște sînt extrem de greu de evaluat, dar oricum mult mai grave. Și ce facem noi în fața acestui dezmăț? Păi, cam ce făceau strămoșii: ardem gazul (în SUV-uri), otrăvim fîntînile și ne-nfrățim cu cheresteaua. Dar nu vă-ntristați, există și efecte pozitive. O să ne permitem toți să mergem pe o insuliță tropicală: ce va rămîne din Insula Mare a Brăilei.