Pe aripile vînturilor (I)

Ne-a rămas, de ieri, întrebarea: „Da’ vînturile de unde vin, cînd se duc?“. Răspunsul, pe scurt, e că vin de la rotația Pămîntului în jurul propriei axe. Însă nu cum ați fi tentați să credeți la primul gînd. Pentru că, mai tuturor, primul gînd le șoptește: „Păi, sigur, Terra se rotește și aerul rămîne-n urmă. Ecce ventus!“. Ceea ce ar dovedi tuturor că știți latină, dar la fizică ați cam avea nevoie de un prieten. Ta-daaa! Tata Uraniu to the rescue!

Dacă ar fi ca-n primul vostru gînd, majoritatea vînturilor mari, stabile, ar merge de la est la vest, fin’că Terra se învîrte invers. Dar – iaca dracu’! – e taman pe dos. Respectiv, pe mai toată planeta, în partea superioară a troposferei (pe la vreo 10 km de la sol), vînturile bat de la sud-vest către nord-est, respectiv de la nord-vest către sud-est în emisfera australă (vezi imaginea). Deci toată ideea cu aerul care rămîne în urmă cade. Ce se-ntîmplă, atunci? Simplu: responsabilă pentru prezența vînturilor este, în primul rînd, diferența de presiune dintre diversele regiuni ale Pămîntului. Fluidele (iar aerul este așa ceva) se deplasează, întotdeauna, de la zone cu presiune înaltă către zonele cu presiune joasă. De ce ar exista diferențe între presiunile diverselor regiuni? Din cauza încălzirii neuniforme: zonele ecuatoriale primesc mult mai multă căldură de la Soare decît polii. Drept urmare, aerul de la Ecuator se încălzește și se ridică, formîndu-se astfel zone de densitate joasă. Aerul de la poli, mai rece și mai dens, este tras în aceste zone și astfel apar vînturile mari, geostrofice. Dacă Pămîntul nu s-ar roti în jurul axei, curenții mari de aer ar „curge“ de la poli spre Ecuator, de-a lungul meridianelor, s-ar încălzi și ar urca la Ecuator și ar călători înapoi spre poli la altitudini mai mari. Dar, cum spunea bătrînul Galileo, “și totuși, se mișcă” (bine, el se referea la altceva, dar merge și aici). Din cauza rotației Terrei, tot ce se mișcă pe direcția nord-sud capătă o deviere grație așa-numitei forțe Coriolis (voi mai scrie despre asta, curînd). Ca să înțelegeți ce se întîmplă, gîndiți-vă la un patinator care se rotește cu mîinile întinse. Cînd le apropie, viteza de rotație crește. Este vorba de conservarea momentului unghiular. Oarecum la fel, toți curenții care vin dinspre Ecuator spre poli se apropie de axa de rotație, drept urmare capătă viteză și o vor „lua înaintea Terrei“, ceea ce noi percepem drept o deflexie către est. Iar curenții care vin dinspre poli spre Ecuator se depărtează de axa de rotație, încetinindu-se și „rămînînd în urmă“, iar noi îi vedem drept vînturi deplasîndu-se spre vest. Asta-i varianta simplă. Se complică, de fapt, din cauza așa-numitelor celule Ferrel, Hadley și polare, dar ideea rămîne: pe unde zboară avioanele, vînturile bat dinspre Ecuator spre poli, deci sînt deviate către est și fac respectivele curse mai scurte. Despre ce se întîmplă la nivelul solului și ce-i cu celulele astea de convexie, cîndva, săptămîna viitoare.