Aventuri cu cîmpul magnetic

Unul dintre cele mai speciale lucruri care i s-au întîmplat planetei noastre, fără de care viața nu ar mai fi fost deloc la fel (sau deloc, punct) este cîmpul magnetic. Pe scurt, cîmpul magnetic acționează asupra particulelor pe care s-au îngrămădit sau de pe care s-au extras electroni (ioni negativi și pozitivi). Iar dacă vorbim de cîmpul magnetic al Terrei, grație capacității sale de a modifica traiectoriile ionilor, se manifestă ca un scut în calea vîntului solar, ferind astfel Pămîntul de particule electrice provenite din Soare. Care particule, nedeviate, ar face prăpăd cu viața pe planetă.

Din fericire, miezul de fier topit din inima Pămîntului, în mișcarea sa continuă, generează un complex cîmp magnetic care formează un soi de cîmp de forță în calea radiației solare. Și care arată ca și cum ar proveni dintr-un gigant magnet ca o bară, cu un pol Nord și unul Sud, protejîndu-ne pentru totdeauna de radiațiile ucigașe dinspre Soare. Dar este oare așa? Nu este posibil ca Terra să rămînă, cumva, “în fundul gol”, fără cîmp? Răspunul este “Da, este posibil”. Cel puțin, este posibil ca polii Nord și Sud ai supermagnetului să facă schimb de locuri, printr-un proces încă deloc lămurit, care dă magnetul peste cap. S-a și întîmplat, aparent, de cel puțin cîteva sute de ori de-a lungul istoriei de vreo 4 miliarde de ani a Terrei. Iar cînd inversia asta de poli se întîmplă, nu e brusc, gata, “azi noapte sudul s-a schimbat cu nordul, viața merge mai departe, aveți doar grijă la busole”. Nu. Procesul de inversiune poate dura mii de ani, cîmpul poate ajunge să aibă poli la Ecuator, sau mai multe perechi de poli, sau poate să fie atît de slab încît să nu mai fie în stare să protejeze viața. Destul de neplăcut! Aaa, și să vă mai zic una: faptul că, aparent, a trecut cam mult de la ultima inversiune magnetică, iar cîmpul scade cu vreo 5% pe secol, i-a făcut pe unii cercetători să parieze pe o schimbare de poli în următorii 2000 de ani. Sîntem complet nepregătiți pentru așa o aventură, mai ales în epoca asta a electronicii. Să vă explic: cel mai ușor înțelegeți proporțiile unui dezastru fără-cîmp-magnetic dacă vă povestesc despre evenimentul Carrington. S-a întîmplat în 1859, a fost prima furtună solară observată și una atît de uriașă încît a provocat incendii la stîlpi de telegraf și aurore solare în Cuba! Nu a rămas Terra fără cîmp, dar e ca și cum ar fi fost. Ei, o super-erupție solară sau, tot pe-acolo, o scădere serioasă a cîmpului magnetic terestru ar avea, astăzi, efecte mult mai rele decît acum 150 de ani. În principiu, pentru că mai tot ce ne înconjoară se întîmplă grație curentului electric și electronicii, iar căderea cîmpului electric ar face toate divaisurile extrem de vulnerabile în fața radiației solare. Gîndiți-vă: lumină, căldură, apă curentă, aer condiționat, internet, GPS… toate se bazează pe electricitate. Care merge numai dacă sistemele sînt izolate de radiația solară. Cine le izolează? Cîmpul magnetic!

Acum, șansele ca mîine să se dea cîmpul magnetic peste cap sînt mici. Dar o super-furtună solară se poate întîmpla mult mai ușor, și ar fi, alături de ceva super-bacterii, cel mai plauzibil sfîrșit al civilizației. Cînd a trecut sfîrșitul lumii din 2012, am și scris o serie despre supraviețuirea în “sălbăticie” (I, II, III… pînă la VII, mai am vreo cinci nepublicate încă, le vreți?) pentru că – ziceam și atunci – nu de sfîrșitul lumii ar trebui să ne temem, ci de al civilizației. Nu e deloc o idee rea să știm cum se aprinde focul sau cum se obține apă fără robinet. Nu de alta, dar poate nici nu e nevoie de apocalipsă prin colțul nostru de lume, ca să ne trezim în situația de supraviețuire.

Text apărut în Cațavencii din 15 februarie 2017.