De ce sînt oceanele sărate?

M-au întrebat treaba asta niște prieteni acum ceva timp, și mi-am jurat în barbă să nu las să treacă vara pînă să răspund la întrebarea asta, cît încă mai sînt oamenii în vacanțe și au șanse mari să mai ia un gît de apă în timp ce se aruncă în mare și strigă, ca grecii antici, “thalassa, thalassa!”. (Asta cu aruncatul în mare și “thalassa” e un fix mai vechi de-al meu.)

Deci, de ce e marea sărată? De fapt, mai toată apa de pe Terra, vreo 97%, e sărată, și e multă apă pe Terra. Umblă vorba că, dacă am scoate toată sarea din oceane și am împrăștia-o în mod egal pe suprafața Pămîntului, ne-am trezi cu un strat de peste 150 de metri grosime! Un bloc de 50 de etaje, sau un teren și jumătate de fotbal (pus în picioare, duh!).

De unde atîta sare? Răspunsul e mai simplu decît credeți: din rocile de pe uscat. Iar motorul de sare este ăla despre care ați tot învățat în generală, circuitul apei în natură.

Să explicăm: ploaia care ne pică în cap are și niște dioxid de carbon dizolvat în ea, din atmosferă. Dioxidul ăla de carbon, împreună cu apa, formează acid carbonic, așa încît ploaia e puțin acidă. Picînd de sus, ploaia produce eroziune a rocilor, iar acidul carbonic le descompune chimic. Din reacții rezultă săruri și minerale, care sînt cărate de apă, hăăăt, pînă la oceane, în formă de ioni.

Cei mai frecvenți ioni din apă sînt clorul și sodiul, împreună reprezintă peste 90% din toți ionii dizolvați în apa de mare. Ăștia sînt unul ion pozitiv, unul negativ, așadar cînd se întîlnesc fac NaCl, clorură de sodiu, pe care noi o știm și sub numele de scenă de “sare”.

Ca să fim cinstiți, uscatul nu este singura sursă de sare din oceane. O contribuție mai vine din vulcanismul subacvatic și din izvoarele hidrotermale din zona riftului atlantic: apa oceanului se strecoară în roci, este înfierbîntată, dizolvă ioni și este evacuată prin hidrotermali. Și la vulcanismul submarin, lucrurile stau la fel: apa reacționează cu roca fierbinte și dizolvă mineralele din ea.

Oricum, așa cum spuneam, uscatul este sursa majoră de sare din oceane. Anual rîurile depun în apa mărilor peste 4 milioane de tone de sare. Și asta, în ciuda faptului că apa rîurilor este foarte puțin sărată: concentrația de sare din apele curgătoare este de vreo 200 de ori mai mică decît cea marină (care, apropo, e de vreo 3,5%).

Salinitatea oceanelor nu este deloc constantă, după cum poate ați remarcat la diversele mări unde ați ajuns. De exemplu, spre poli apa este mult mai puțin sărată, din cauza vastei cantități de gheață dulce care ajunge în oceane. În același timp, în zonele tropicale procesul de evaporare nu este compensat de ploi, așadar se pierde apă din ocean, care astfel devine mai sărat.

Și e o mică problemă aici, pentru că există dovezi că salinitatea oceanelor se mărește treptat. Problema este că, pe măsură ce clima se încălzește, crește evaporarea și deci salinitatea oceanelor. Adică și și densitatea apei marine, iar asta perturbă circulația termosalină și transportul substanțelor hrănitoare, dar și transferul de căldură între diverse regiuni ale oceanelor. Adică, da, idei precum cea din filmul “The Day After Tomorrow” nu mai par atît de ciudate. (Bine, filmul era Hollywood, dar există scenarii științifice care au cîte ceva din el.)

Dar pînă la scenarii postapocaliptice, mai bine gîndiți-vă la circuitul apei în natură, și imaginați-vă cum gura aia de apă sarată înghițită din greșeală ar putea fi din apa pînă la genunchi pe care plutea Ponta cu o bărcuță la inundații.