Marile doamne ale științei

8 martie e după colț aici, așa că mă folosesc de ocazia asta ca să vă povestesc cîteva lucruri despre marile doamne ale științelor. Nedrept de puține, pentru că, de exemplu, n-au trecut decît 31 de ani de cînd ultima țară din Europa, Liectehnstein, a dat drept de vot femeilor. Dar chiar și așa, au existat niște personalități care au lăsat amprente adînci în timpul explorării teritoriilor unde mintea umană abia pătrundea.

Cînd ne gîndim la arhetipul femeii de știință, există una mai presus de oricine altcineva. Cam ca Einstein. Cu care s-a și cunoscut. E vorba de Marie Curie, femeia al cărei rol în descoperirea radioactivității a fost copleșitor. De altfel, a și luat premiul Nobel în fizică în 1903 pentru studiile în radioactivitate. L-a împărțit cu soțul ei Pierre Curie și cu Henri Bequerel. Puțină lume știe că, inițial, comitetul Nobel l-a selectat doar pe Pierre Curie, dar acesta a refuzat să accepte premiul fără recunoașterea contribuției fundamentale a soției sale. Dup-aia, în 1911, Marie a luat și Nobelul în chimie, pentru descoperirea radiului și a poloniului. Este singurul om care a luat premiul Nobel în două științe. Iar fata ei, Irène Joliot-Curie, a luat și ea Nobelul în 1935. Există doar șapte cupluri părinte-copil premiate cu Nobel în 115 ani.

Apoi, doar o singură altă femeie a luat Nobelul în fizică: Maria Goeppert Mayer a luat premiul în 1963, pentru modelul său de structură a atomului. La Columbia University și, mai apoi, la University of Chicago, fusese nevoită să lucreze ani de zile în slujbe neplătite, în timp ce soțul ei era angajat. Cam așa erau vremurile.

Doar unșpe ani mai tîrziu, Antony Hewish lua Nobelul împreună cu Martin Ryle, pentru descoperirea pulsarilor radio, în timp ce postdoca lui, Jocelyn Bell, cea care a descoperit și analizat prima radiopulsarii, a primit doar o strîngere călduroasă de mînă.

Dar Bell nu era deloc prima femeie care să fi fost ignorată pînă la capăt de comitetul Nobel. În 1944 Nobelul în chimie îi era decernat lui Otto Hahn, pentru descoperirea fisiunii nucleare. Atîta doar, că prima care a explicat procesul de fisiune a fost, de fapt, Lise Meitner, care ar fi meritat și ea Nobelul cu pricina. Iar ideea că atomii de uraniu fisionează cînd sînt bombardați cu neutroni a venit, la începutul anilor ’30, de la chimista Ida Noddack.

De Ada Lovelace ați auzit? Ar fi trebuit, a fost primul programator din istorie. Și a făcut asta (adică a publicat primul algoritm “de calculator”, un program destinat să calculeze numerele Bernoulli cu Mașina Analitică a lui Babbage) în 1840.

În 1918, Emmy Noether (considerată de Einstein, Norbert Wiener și alți grei drept cea mai importantă femeie în istoria matematicii, dar de fapt unul dintre cei mai importanți oameni în domeniu) concepea Teorema Noether, un fel de stîlp al fizicii moderne.

În 1908, Henrietta Leavitt publica un studiu privind stelele variabile, fără de care Edwin Hubble nu ar fi descoperit expansiunea universului. Și ea ar fi meritat un Nobel, dar a murit prea devreme. Iar în 1925, Cecilia Payne-Gaposhkin a fost prima care să arate că stelele sînt făcute în principal din hidrogen și heliu, una dintre cele mai profunde idei în astrofizică.

Cea mai veche atestare a unei femei de știință este, pe la vreo 2700 î.Ch., egipteanca Merit-Ptah, descrisă drept doctor-șef. Și totuși, abia 4400 de ani mai tîrziu, în 1732, Laura Bassi (mai tîrziu președinta Institutului de Fizică Experimentală) devenea prima profesoară din lume. La 21 de ani!

După război lucrurile s-au mai schimbat. Și deși încet, se îndreaptă spre direcția bună: aia în care femeile sînt tot mai des prezențe firești în laboratoare și sînt recunoscute cot la cot cu bărbații pentru contribuțiile lor fundamentale în științe.

PS: Dacă Marie Curie ar fi trăit încă zece ani, căpăta și drept de vot.

Text apărut în Cațavencii din 2 martie 2016.

LATER EDIT: Am uitat-o pe Rosalind Franklin. Munca ei în difracția razelor X pe ADN a dus la descoperirea elicii duble a ADN-ului de către Watson și Crick, pentru care cei doi au luat Nobelul în ’62. Watson a sugerat că Rosalind ar fi meritat un Nobel în chimie, împreună cu colegul ei Wilkins (care a luat și el premiul cel mare împreună cu Watson și Crick). Din păcate, Rosalind a murit în 1958 iar Nobelul nu se acordă postum.