«

»

Mar 07 2016

De ce în spațiu sîntem mai înalți, mai grași, mai chiori, mai altfel

După 340 de zile, săptămîna trecută au revenit pe Pămînt astronautul Scott Kelly și cosmonautul Mihail Kornienko. Vorba celor de la The Atlantic, în timpul ăsta au orbitat Pămîntul de 5440 de ori, dar n-au făcut și ei un duș ca oamenii. Cît despre apa pe care au băut-o, a fost toată distilată din pipi și transpirație. Sweet, nu? :)

Dar nu despre asta vreau să vă povestesc aici. Nici despre minunea care este Stația Spațială Internațională. Iar de ce pe ISS se trăiește în imponderabilitate e altă poveste, pentru mai tîrziu. Nu, acum povestim despre ce se întîmplă cu corpul uman în spațiu.

Evident că cei doi au fost monitorizați continuu, și evident că și acum li se fac tone de teste. Dar cîteva chestii se văd cu ochiul liber.

Cum ar fi faptul că Scott Kelly avea, la aterizare, cu 5 centimetri mai mult în înălțime. Tre’ să fi arătat tare ciudat alături de frac’su geamăn (identic), Mark Kelly, și el (fost) astronaut. Motivul? În absența gravitației, nu mai există presiunea propriei greutăți pe coloană, astfel că discurile vertebrale se relaxează/destind, iar trunchiul se lungește puțin. Poate nu știați, dar asta vi se întîmplă și vouă: dimineața aveți, în medie, cîțiva centimetri în plus față de seara. Cînd dormiți corpul este destins iar propria greutate nu mai apasă pentru a vă comprima coloana, care se relaxează. Poate vă aduceți aminte cum uneori, imediat ce adormiți, aveți un vis/previs scurt, în care cădeți în gol. Unii cercetători ai somnului (sînt și din ăștia, da) susțin că și relaxarea coloanei joacă un rol în visul ăsta, alături de relaxarea mușchilor, în timp ce creierul vă este încă activ iar relaxarea asta îl confuzează. Așa se face că, după somn, vă treziți ceva mai înalți, iar în timpul zilei greutățile vă apasă (literalmente) și pînă seara intrați la apă cu cîțiva centimetri.

Alt efect al spațiului este că, la întoarcere, dacă e să stai jos, te ustură fundul. Nu, serios: după o lungă perioadă în imponderabilitate, timp în care practic nu stai pe nimic, pielea se sensibilizează și, o vreme, orice atingere de felul ăsta ustură.

În absența gravitației, lichidele care, altfel, trag spre picioare, în spațiu blochează sinusurile, iar asta îi face pe astronauți să se simtă congestionați (ca la o răceală țapănă) și le umflă fața. Da, îi face să pară mai grăsunei, așa. Și li se umflă și venele pe frunte… Ca și cum s-ar screme la greu. De-aia poartă manșete de compresie pe coapse, ca să își țină sîngele în picioare.

puffy

În același timp, oasele le devin inutile fără gravitație, deci încep să piardă minerale și să se regenereze mai greu. De fapt, într-o singură lună astronauții pot pierde pînă la 1% din densitatea osoasă, cam cît pierd bătrînii (pardon, cetățenii seniori) într-un an. Așa că iau vitamina D la greu.

Tot absența gravitației face ca dioxidul de carbon expirat să rămînă în jurul capului, ceea ce, uneori, le dă dureri. De cap. Și de-aia, probabil, veți găsi mai multe ventilatoare pe ISS decît într-un magazin de aparate electrocasnice.

Apropo, știți cum arde un chibrit în spațiu?

chibrit

Da, ca mai sus: sferic și mai slăbuț, că n-are destul oxigen în jur.

hypermetropiaȘi încă una la care nu mă așteptam: în spațiu sîntem nițel mai chiori. Mă rog, termenul corect este hipermetropi, adică nu vedem bine aproape. Din cauză că globii oculari devin mai sferici în absența gravitației, iar imaginea se formează dincolo de retină. Așa se face că acum ISS este bine aprovizionată cu ochelari “de aproape”.

Un alt efect al microgravitației este celebrul “rău de spațiu”. Din fericire trece în cîteva ore/zile, dar apare întotdeauna: cînd astronauții încep să petreacă mai mult timp în spațiu, otolitele din aparatul cochlear (relax, doar o fac pe nebunul, să vă arăt că încă îmi amintesc anatomia de liceu: e vorba de sistemul vestibular din ureche, cel care ne ajută să ne păstrăm echilibrul; iar otolitele sînt niște pietricele mici, care se izbesc de pereții aparatului cochlear, stimulînd niște terminații nervoase și astfel dîndu-ne percepția propriei poziții) deci, cum spuneam, otolitele astea se izbesc alandala de pereți, dîndu-le astronauților senzația că se dau peste cap. Dar ochii le spun cu totul altceva, ceea ce îi confuzează rău de tot. De aici, răul de spațiu.

O altă consecință a traiului în absența gravitației e de natură să le supere pe soțiile/soții astronauților: la revenirea pe Pămînt, ei au tendința să scape lucruri din mînă. De fapt, nu, nu le scapă: pur și simplu nu le mai țin, le dau drumul, obișnuiți fiind ca obiectele să rămînă pe loc, în plutire. :D

objects float

Gata, atît pentru azi. Vă las cu, poate, cea mai emoționantă interpretare a lui David Bowie – “Space Oddity”. E a astronautului Chris Hadfield, de pe ISS.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: