«

»

Jan 28 2016

Memorialul durerii spațiale

Acum patruzeci și nouă de ani, au murit trei oameni. Acum exact treizeci de ani, au mai murit șapte. Urmați de alții șapte, acum treisprezece ani.

Ce-i scoate pe oamenii ăștia în evidență, printre muuult mai mulții morți din ultimii cincizeci de ani, este felul în care au dispărut.

Apollo1-Crew_0127 ianuarie 1967: Gus Grissom, Edward White și Roger Chaffee făceau o repetiție de lansare pentru misiunea Apollo 1. În timpul simulării, un scurtcircuit a dus la un incendiu copleșitor în modulul de comandă, a cărui atmosferă era oxigen pur. După doar 15 secunde, transmisia radio s-a întrerupt, cei trei au ars de vii în mai puțin de jumătate de minut.

Challenger_flight_51-l_crew28 ianuarie 1986: probabil tragedia de care toți nerzii de vîrsta mea își aduc aminte. La 73 de secunde după lansare, naveta Challenger exploda din cauza unei garnituri înghețate, luînd viețile a șapte pionieri: Michael Smith, Dick Scobee, Ronald McNair, Ellison Onizuka, Christa McAuliffe, Gregory Jarvis și Judith Resnik. 17% dintre americani au asistat în direct la tragedie, în mare măsură datorită Christei McAuliffe, care ar fi urmat să fie primul civil în spațiu.

Crew_of_STS-107,_official_photo1 februarie 2003: la revenirea pe Pămînt, naveta Columbia, al cărei scut termic fusese avariat la lansare, se transforma într-un glob de foc și se rupea în bucăți deasupra Texasului. Au pierit atunci Rick Husband, William McCool, Michael Anderson, Ilan Ramon (primul astronaut israelian), Kalpana Chawla, David Brown și Laurel Blair Salton Clark.

Amf_space_mirrorAcum numele lor stau, alături de încă vreo cinci, pe Space Mirror Memorial, la John F. Kennedy Space Center. Cîți cosmonauți or mai fi pierit, încercînd să împingă barierele umane mai aproape de stele, numai arhivele secrete ale KGB-ului mai știu.

Oamenii ăștia sînt Magellanii zilelor noastre. S-au înrolat, cu toții să zboare, vorba lui John Glenn, în vîrful cîtorva milioane de piese contractate de firmele cu cele mai mici oferte, știind foarte bine că există posibilitatea deloc neglijabilă să moară în timpul aventurii lor, și totuși continuînd fără să ezite. Vor mai fi accidente. Dar explorarea va continua, iar într-o bună zi, peste niște mii de ani, un om din alt sistem solar se va uita printr-un telescop spre soarele Terrei și îi va arăta copilului lui: “uite, de acolo a plecat specia umană”. Și asta se va întîmpla și datorită astronauților înscriși pe Oglinda Spațiului. Ei sînt eroii mei. Ar trebui să fie ai noștri, ai tuturor.

 

6 comments

Skip to comment form

  1. Pove

    specia umana e atat de jegoasa, incat gandul ca ar putea sa evadeze in univers si sa se inmulteasca ca sobolanii, ma dezgusta. sper sa prind pe viu sfarsitul speciei umane. inainte de a apuca sa colonizeze alte planete.

    1. Tata Uraniu

      ar fi fost un pic mai puternic mesajul de dezgust dacă n-avea virgulă între subiect și perdicat.

      1. Pove

        eram nervos cand am scris acest nefericit comentariu. ei, ce sa facem, intre timp mi-a trecut supararea, credinta in umanitate a fost restaurata. iubesc omul (mai ales femela) si sper sa traim fericiti 1000 de ani!

      2. Tata Uraniu

        :D un fel de “faith in humanity restored!”. Io sper să trăim mai mult de atît. Noi, specia.

  2. alex

    Totusi, ca sa ajungem in alte sisteme solare n-ar trebui sa inventam si noi o propulsie mai de doamne ajuta? Ca navetele alea spatiale au fost mai degraba un regres. Si soyuzul o stagnare teribila.

    1. Tata Uraniu

      au fost inventate niște propulsii, deja, și se mai lucrează la altele. Problema e că oricum durează o viață de om sau mai multe. și încă se lucrează pe chestia asta.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: