«

»

May 30 2014

Putoarea absolută corupe în mod absolut

Nu ştiu cîţi dintre voi şi-au pus vreodată întrebarea asta, nu e neapărat o întrebare de luna cadourilor, însă noi ne-am trezit mirîndu-ne brusc, zilele trecute: “Da’ oare de ce toate containerele cu gunoi miros la fel? În fond, ce aruncăm în ele e mereu diferit”. Evident, curiozitatea noastră a fost provocată de un tomberon pe nedrept ignorat de serviciile de salubritate, drept care protesta şi el cum putea.

Însă întrebarea rămîne. Aruncăm foarte multe lucruri la gunoi. Şi totuşi, nu după mult timp, toate tomberoanele ajung să miroasă la fel. De ce? Şi de ce găsim mirosul lor atît de respingător?

Banana_fishPrima întrebare are un răspuns mai simplu decît vă aşteptaţi. Sper că v-aţi prins singuri că mirosurile neplăcute vin doar de la materia organică. Hîrtiile sau pungile pe care le mai aruncaţi nu vă vor deranja nici peste sute de ani cu mirosul. Doar cu prezenţa. Pe de altă parte, sînt multe materii organice pe care le aruncăm, iar bananele miros foarte diferit de peştele prăjit. De ce, totuşi, după două zile în tomberon se ajunge la acelaşi numitor comun? Păi, simplu: şi bananele, şi peştele prăjit se descompun la fel. Cam aceleaşi bacterii conduc ostilităţile şi cam aceleaşi produse de reacţie rezultă din proces. De fapt, bacteriile de pe suprafaţa alimentelor aruncate desfac substanţele complexe din componenţa lor. Proteinele sînt demontate în chestii mai mici, printre care şi două substanţe înrudite şi care contribuie masiv la mirosul neplăcut: putrescina şi cadaverina. Numele vă spun totul. Pe de altă parte, bacteriile mai produc pe acolo hidrogen sulfurat (miroase a ouă clocite) şi mercaptani (un tip de mercaptan e adăugat la gazul metan de la aragaz, care e inodor, ca să vă prindeţi că l-aţi lăsat deschis). Normal, deşi fiecare vietate e făcută din proteine diferite, în final toate se desfac în aceiaşi compuşi, care – ghinion! – put. Sau, ca să-l parafrazez pe Tolstoi, că e la modă: fiecare fiinţă vie miroase în felul său propriu, însă fiinţele moarte miros toate la fel.

De fapt, staţi aşa că nu e chiar ghinion chestia asta puturoasă. Faptul că animalele şi vegetalele moarte ajung să miroasă într-un anumit fel –iar noi strîmbăm rău de tot din nas în jurul lor – a asigurat, probabil, perpetuarea speciei. Dacă strămoşii noştri s-ar fi oprit pe lîngă fiecare cerb în putrefacţie să ciugulească o ciosvîrtă, e foarte plauzibil ca noi să nu mai fim aici, să ne scîrbim că s-a-mpuţit salata.

Dar să trecem şi la lucruri mai frumoase: reziduurile alimentare se constituie într-o mare promisiune pentru viitor, generarea de energie. Pe lîngă mercaptani, în procesul de descompunere se mai produce un gaz. Gazul metan. E drept, nu s-a ajuns încă, prin metoda asta, la generarea de metan cît din fracturarea hidraulică, dar măcar nu ne strică apele. Şi singura chestie care ne va fi zguduită e mirosul.

NA-AU481_WBURN_NS_20081205210626

Text apărut în Caţavencii din 18 decembrie 2013.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

:D :-) :( :o 8O :? 8) :lol: :x :P :oops: :cry: :evil: :twisted: :roll: :wink: :!: :?: :idea: :arrow: :| :mrgreen: