De ce căscăm? Nimeni nu știe, toți o fac

Ia să facem un mic experiment. Textul de mai jos este despre actul de a căsca. Ați început deja să căscați și voi? Nu-i nimic, pariez că pînă la capăt, veți căsca de cîteva ori. Cică treaba e atît de molipsitoare, încît nu numai cînd vedem alți oameni căscînd ne apucăm și noi, dar și dacă citim despre asta ni se întîmplă. Eu, de exemplu, casc de cînd am început să scriu. Dar hai, numărați și voi de cîte ori veți căsca pînă la capăt.

Există jdemii de teorii care încearcă să explice căscatul (scuze – căscam), nici una nu e suficient de convingătoare deocamdată. Senzația comună este că începem să căscăm cînd sîntem obosiți. Unii cercetători ai domeniului (cum naiba mai pot ăștia să facă studii pe așa un subiect? Eu iar casc…) susțin că, de fapt, gestul are ca efect răcirea creierului. Sau oxigenarea lui. Deși, curios, în timpul actului de-a căsca inhalăm mai puțin oxigen. Iar dacă repetăm experiența asta, în care oamenii cască, într-o atmosferă mai bogată în oxigen, căscatul nu încetează.

O altă explicație, destul de convingătoare, spune că originea căscatului (și a contagiozității gestului) se găsește în nevoia animalelor dintr-un grup de a-și păstra starea de alertă. Adică ar fi vorba despre un instinct de turmă, care mărește șansele de supraviețuire: dacă un membru al găștii cască, e un semnal pentru ceilalți că e obosit, deci toți încep să caște și “se trezesc”, mai alerți și mai atenți la pericole. Sau, ca să vedeți cît de puțin știm despre domeniul ăsta, e posibil ca gestul de a căsca să încerce tocmai sincronizarea perioadelor de odihnă din turmă, adică taman pe dos.

S-a mai vehiculat ideea, verificată în regnul animal, că actul de a căsca este, de fapt, un gest de amenințare la adresa potențialilor agresori. Există o specie de pești care cască nu numai cînd văd alți membri ai aceleiași specii, ci și dacă își văd reflexia în oglindă! Și pentru că tot vorbeam de animale, uite o chestie pe care, dacă n-aveți cîini, probabil că n-o știați: contagiozitatea căscatului trece de la om la cîine. Dar nu oricum: dacă un om cască în fața unui cîine, acesta va căsca și el. Dar dacă omul doar cască gura pe-acolo, simulînd căscatul, cîinele nu mai răspunde.

Iar asta ne întoarce la oameni: căscăm în funcție de cît de empatici sîntem față de ceilalți. Căscăm mai mult dacă în jurul nostru cască rude sau prieteni. Și mai puțin cînd este vorba de străini.

Și cu toate teoriile astea, încă n-avem habar de ce facem un gest atît de simplu (dar atît de relaxant și plăcut) precum căscatul.

În final, hai să vedem dacă sînteți empatici: de cîte ori ați căscat în timpul citirii celor de mai sus?

Acest text a fost publicat în Cațavencii din 21 noiembrie 2012.